Cadrele didactice au avut în fiecare epocă o viață dificilă. Indiferent de autorități, activitatea dascălilor a ținut mai mult de apostolat decât de cuantumul salariilor. Cu atât mai grea era situația economică a cadrelor didactice la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Vă prezentăm în cele ce urmează o incursiune în presa gorjeană de altădată, singura concluzie care se poate trage fiind că nu s-au schimbat prea multe din acele vremuri.
Tradiția învățământului gorjean
Ultimul episod din seria dedicată prezentării în presă a vieții dascălilor de odinioară nu poate începe fără câteva recursuri la memorie. Astfel, în martie 1926, în ”GORJANUL” se publica o interesantă analiză a ce însemna România la vremea aceea. Articolul se intitula „La noi” şi era scris de învăţătorul Gheorghe Lăscăteu, apreciat ziarist al vremii. Iată ce scria dascălul Lăscăteu: „În ţara tuturor posibilităţilor şi a multor neputinţe, în ţara democraţiei dezordonate, în România mărită prin jertfa a sute de mii de Români-numai Români-dar care nu e numai a Românilor, în ţara cu cel mai bun pământ de agricultură, dar care, câte odată, cumpără pâine străină; în ţara, în care << munţii noştri aur poartă>>, dar al cărei leu valorează două parale elveţiene; în ţara bisericilor multe, dar şi a multor secte, la a căror moară aduc apă chiar servitorii altarului creştin; în ţara cu şcoli numeroase şi cu carte puţină; în ţara cu mulţi avocaţi şi cu puţină dreptate; în ţara, în care atâţia străini vin şi se îmbogăţesc, dar în care, Românii, se luptă din greu-fără s-o poată birui-cu sărăcia; în ţara aceasta, de Dumnezeu binecuvântată, sunt atâtea de văzut-nu de spus-cari, oriunde aiurea, nici se pomenesc. Dar, ca la noi, la nimeni”. Ne-am permis să redăm acest fragment atât pentru frumuseţea limbii cât şi pentru izul de contemporan ce-l aduc cele scrise de autor. În acelaşi număr al ziarului, învăţătorul D. Pupăză remarca: „Pretutindeni şi zilnic auzi vorbind de politică, partide, parlament, se trudesc, se frământă, dar toate sunt pescuiri în apă tulbure”. Câtă actualitate găsim în respectivele rânduri!
Revenind la presa din perioada 1945-1947 nu putem să nu remarcăm că singurele activități culturale amintite sunt cele legate de lumea școlii și de acțiuni de donație pentru construirea unor școli. Semn că situația nu derapase ideologic, găsim și un material elogios dedicat dascălilor de biserică. Iată ce se spunea într-un material intitulat ”Dascălul bisericii”(Gorjanul, anul XXIV, nr 34-35):”Prin cuvântul dascăl s-a înțeles la noi, în trecut, bunul cântăreț înzestrat cu voce îngerească, omul de știință cetitor în stele, poetul senin, boerul evlavios care ținea strana în zile de sărbătoare, scriitorul de manuscripte pe care le cercetează astăzi cu ardoare membrii Academiei Române, cuvântătorul, zugravul și muncitorul neobosit pentru luminarea poporului în stil popular.
(…) Dascălii bisericii au păstrat și au cultivat de-a lungul veacurilor cântecul nostru bătrânesc; pe urzeala doinei românești ei au brodat imnele dorice și frigice ce au sosit aici odată cu celelalte influențe orientale.(…) Cântăreții sunt depozitarii cântărilor sfinte în care s-au născut și au murit strămoșii noștri, cu care s-au mângâiat în clipe de jale, cu care și-au înălțat sufletele și nădejdile în cetatea luminoasă a conștiinței naționale.(…) Când astăzi zici «dascăl de biserică», este ca și cum ai pomeni de cea mai neînsemnată slujbă a vieții. Ar trebui să se țină seamă că la fundamentul mărețului edificiu al culturii românești de astăzi, au pus puterile lor și cântăreții bisericești. Ei au îndeplinit pe vremuri un rol cultural și național în virtutea căruia sunt vrednici astăzi de o soartă mai bună”.
Experimentul rusesc
Invocam în numărul trecut paşii înapoi făcuţi de învăţământul românesc după 1948. Alegerea unei structuri organizatorice după model rusesc nu a avut darul să aducă ceva pozitiv. Era normal dacă ne gândim că trecusem de la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit cu o durată de 7 ani la doar 4 clase în aceleaşi condiţii, cu o posibilitate facultativă de a urma clasele V-VII. Era un regres faţă de organizarea învăţământului românesc din 1925.
Astfel, cursurile gimnaziale şi liceale de 8 ani sunt reduse la o şcoală medie, ce dura 4 ani, redusă apoi la 3 ani, prin Decretul nr. 56/1951, ca în URSS. Învăţământul românesc superior era constituit începând cu 1948 din facultăţi, universităţi, institute de învăţământ superior tehnice, agricole, industriale, pedagogice, artistice, tot după modelul sovietic, cu o durată între 2 şi 5 ani.
Cea mai mare realizare a acelei perioade rămâne însă încadrarea în învăţământul elementar(primar) a majorităţii copiilor de vârstă şcolară între 7-11 ani, practic toţi copiii urmând cursurile primare.
În doar câţiva ani, autorităţile s-au văzut obligate să modifice legislaţia adoptată în 1948. Astfel, la 18 iulie 1956, durata şcolii elementare a fost sporită la 7 ani, iar a şcolii medii, la 11 ani, organizate pe două profile-real şi uman. Cu trei ani înainte, în decembrie 1953, învăţământul profesional şi tehnic, fusese reorganizat în şcoli de ucenici de 2-4 ani, şcoli de maiştri pentru absolvenţii şcolilor de ucenici cu minim 3 ani practică în producţie şi, respectiv, şcoli tehnice pentru absolvenţii şcolilor medii. Din 1959 s-au organizat pentru salariaţi cursuri serale de nivel mediu şi superior, în vederea ridicării nivelului de cunoştinţe generale al personalului economic şi administrativ.
Durata şcolii elementare va creşte începând cu anul 1961 la 8 ani. În mod similar, şcoala medie(liceul), a sporit ca durată la 12 ani dar la 1961 păstra titulatura comunistă primită în 1968.
Pentru învăţământ este foarte importantă înfiinţarea în 1959 la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova, Galaţi şi Braşov a Institutelor Pedagogice de trei ani, destinate pregătirii profesorilor care predau la nivelul V-VII, ulterior V-VIII. Ulterior au mai apărut asemenea Institute Pedagogice la Bacău, Baia Mare, Arad, Constanţa şi Oradea.
Realizările reformei pe care o putem numi staliniste ca urmare a perioadei au existat, în pofida faptului că am copiat un model sovietic greu de adaptat la România: generalizarea şcolii elementare la toate nivelurile, eradicarea analfabetismului, construirea unui mare număr de localuri de şcoală şi de săli de clasă, la care se adaugă, evident, dotarea lor corespunzătoare, reclamată de exigenţele învăţământului modern.
Legea privind învăţământul din România, votată la 13 mai 1968, reînnoda tradiţia învăţământului după model european cu valorificarea experienţelor româneşti. Statul român avea avantajul enorm că oferea gratuitatea întregului proces de învăţământ, statuată prin lege. Învăţământul românesc a beneficiat de un efort bugetar considerabil pe totalitatea perioadei 1948-1980, singurele probleme fiind legate de derapajele ideologice.
