Cadrele didactice au avut în fiecare epocă o viață dificilă. Indiferent de autorități, activitatea dascălilor a ținut mai mult de apostolat decât de cuantumul salariilor. Cu atât mai grea era situația economică a cadrelor didactice la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Vă prezentăm în cele ce urmează o incursiune în presa gorjeană din perioada 1945-1947.
Situat în partea de sud-vest a României, pe cursul mijlociu al Jiului, Gorjul are o suprafață de 5602 km pătrați și o populație de 387 403 locuitori la recensământul din anul 2001. Populația acestuia s-a redus dramatic în ultimii ani. Județul Gorj ființează în această structură prin Legea nr 2 din 17 februarie 1968 privind organizarea teritorială a României.
Naționalizarea de la 11 iunie 1948 a principalelor mijloace de producție, în județul Gorj se găseau: o fabrică de țigarete în Târgu-Jiu (Vădeni), cu 872 muncitori; o fabrică de industrializare a fructelor, cu 51 de lucrători și una pentru prelucrarea plantelor textile, cu 70 de lucrători, în comuna Vădeni; un atelier de confecționat efecte militare, cu 320 muncitori, în Târgu-Jiu; atelierele mecanice Sadu, cu 820 muncitori; mina de antracit Schela, cu 87 muncitori; o fabrică de cărămidă refractară; o fabrică de tâmplărie în Târgu-Jiu; 326 mori; 27 cuptoare de uscat fructe; 77 joagăre și 3 fabrici de cherestea. După cum realizăm, lumea școlii reprezenta cel mai important sector social din Gorj la finele celei de-a doua conflagrații mondiale.
Nevoia de pâine
Presa din vremea respectivă cuprindea foarte multe articole cu referințe la școală și la dascălii ei. Socialul, cu toate laturile sale, era extrem de prezent în paginile ziarelor care apăreau atunci: ”Gorjanul”, ”Libertatea Gorjului” și ”Graiul Gorjului”. Pentru că invocam ”Gorjanul” numărul trecut și pe Grigore Pupăză, pornim acest recurs la istorie de la un editorial din 22 septembrie 1947 intitulat ”Porunca brazdei”: «De la savantul, chinuit altă dată numai de probleme abstracte, până la muncitorul din fabrică a cărui grijă cotidiană era numai mânuirea unui aparat sau șlefuirea unei părți dintr-o măruntă piesă piesă, toți cei în al căror cerc de preocupări „pâinea” ocupa odinioară un infim loc, au trebuit să se angajeze în sbuciumul pentru a o avea.
Câte drame nu s-au consumat în acest sbucium și ce sguduitoare tragedii n-au rămas semănate pe drumul acelor zile!…Persistă-cred-încă amintirea acelor copii, cari-pentru a-și stâmpăra foamea-au supt umezeala bulgărilor de humă, ca și a celor cărora, părinții le întârziau revărsările dimineților prin pătura așezată în fereastră, pentru a nu mai articula acelaș scâncet cerșetor: „pâine”».
Un învățământ sub semnul nevoii
În aceste condiții reliefate și de presa timpului, debuta un nou an școlar. Sub semnătura lui Mircea Ceaureanu (GORJANUL, anul XXIV, nr 34-35, 22-30 septembrie 1947) aflăm din materialul ”Începe școala” că: ”Elevii nu vor avea manuale; părinții cu greu vor putea face față taxelor prea mari pentru puterea lor; și profesorii…vor fi tot mai puțini în luptă…”
Articolul deborda de optimism și, în multe fraze, avem senzația că trăim cumva realitatea de astăzi: ”(…) Vremurile crude de astăzi vor trece, ele rămânându-ne numai în amintire. Muncitorii în uzine și fabrici și țăranii pe ogoare, vor isbuti să pună la îndemâna tuturor, într-un timp apropiat, bunurile materiale de care vom avea nevoie și care astăzi în bună parte lipsesc.
Școala nu trebuie să rămână în urmă dacă economiștii strigă acum: «măriți producția», slujitorii culturii să nu uite o clipă nobila lozincă a marelui pedagog Goethe: Lumină! Cât mai multă lumină!, pentru poporul român.
Școala noastră are câteva metehne. Conducătorii ei sunt pe punctul de a o reforma, în sensul ca aceasta să corespundă în totul noilor principii de vieață socială.
La început de an școlar am vrea să spunem celor ce și-au asumat această grea răspundere, numai o dorință: școala să rămână vatra pe care să ardă neîntinat numai focul moralei și al științei, căci numai promovarea acestora este folositoare elevilor și neamului.”
Presa din perioada 1945-1947 nu anticipa decât în mică măsură ce avea să urmeze după anul 1948 când, în mod practic, dreptul la opinie va fi redus în mod considerabil. Liderii de opinie din această perioadă, printre care și învățătorul Grigore Pupăză-erou de război-vor avea de suferit inclusiv rigorile închisorii. Presa nu va mai la fel după dispariția ”Gorjanului” în 1947.
Dacă ar fi să enumerăm publicațiile perioadei comuniste cu apariție în această perioadă, ar trebui să începem cu LIBERTATEA GORJULUI – foaie de informație și luptă socialistă a Partidului Social-Democrat din Gorj care a apărut cu intermitențe până în 1949. Tot o publicație de partid a fost și GORJUL LIBER-organ al Comitetului raional PMR și Comitetului Provizoriu Județean care a apărut în perioada 1949-1955. Cea mai importantă publicație a vremii până în 1968 a fost STEAGUL NOSTRU, organ al Comitetului raional PMR și al Sfatului Popular raional, perioada de apariție fiind 1952-1959 și 1964-1968. Pe toată această perioadă gorjenii erau informați ca urmare a apariției în întreaga Oltenie a publicației ÎNAINTE- organul Comitetului Regional din Oltenia al Partidului Comunist din România.
„Învățământ în URSS”
Tot într-un număr al ”Gorjanului” din vara anului 1947, anticipând schimbările ce aveau să survină în anii următori, aflăm despre o întâlnire a filialei locale ARLUS, după cum bine știm Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, o asociație al cărei scop declarat era cunoașterea reciprocă și promovarea legăturilor de prietenie dintre România și URSS. Ținuseră cuvântări profesorii Constantin Furtunescu, Theodor Gâlcescu, Numitor Cancer și Corneliu Zarchievici.
Se vorbise despre „Învățământul în U.R.S.S.”, model care l-a preluat și România după 1948 pentru circa un deceniu. Concluziile ședinței ARLUS: „1)învățământul trebue să fie plăcut și la îndemâna tuturor; 2) între școală și societate trebue să fie o intimă și directă legătură, de unde derivă necesitatea unei cât mai complete educații sociale și politice; 3) școala trebue să pregătească pentru viață de aceea s-au înlăturat din programele de învățământ disciplinele considerate de prisos: limbile clasice, religia și filosofia; 4) școala sovietică este realmente o școală a muncii; 5)principiul auto-conducerii și al responsabilității, sunt cultivate la maximum…”
Din fericire, experimentul învățământului sovietic în România a durat puțin, circa un deceniu. Presa timpului, sub imperiul propagandei, avea să ridice în slăvi ”marile realizări”.
