Presa gorjeană despre viața dascălilor de altădată (I)

Loading

Cadrele didactice au avut în fiecare epocă o viață dificilă. Indiferent de autorități, activitatea dascălilor a ținut mai mult de apostolat decât de cuantumul salariilor. Cu atât mai grea era situația economică a cadrelor didactice la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Vă prezentăm în cele ce urmează o incursiune în presa gorjeană din perioada 1945-1947.

Dascălul Grigore Pupăză a avut o activitate publicistică foarte intensă după venirea din război
Dascălul Grigore Pupăză a avut o activitate publicistică foarte intensă după venirea din război

În perioada interbelică, dascălul și ziaristul Gheorghe Lăscăteu scria despre condiţia cadrului didactic: “Amărât apostol! Tu ai auzit că pe cel ce-a avut necaz, Dumnezeu, l-a făcut învăţător. N-ai fi crezut, dar acum o vezi. Ai ameţit lumea cu pretenţiile tale. Te superi că simbria ţi-e prea mică? Ţi se pare! Nu uita că eşti apostol şi …apostolii Domnului nu primesc nici o plată pentru învăţătura lor” (Apostolul- 18 septembrie 1929). Din nefericire, era o situație identificată absolut corect, indiferent de epocă cadrele didactice au avut salarii mici și luate, în multe perioade, cu întârzieri foarte mari. Din acest punct de vedere, ”Gorjanul”(1924-1947)-săptămânal în care cadrele didactice din Gorj scriau constant-este plin de exemple.

Din viața „apostolilor” Neamului
Așa se intitula un material semnat N. Cârstoiu în „Gorjanul” nr 18, anul XXIII, din 1 mai 1946. Să reținem că războiul se terminase de un an iar învățătorii gorjeni ce funcționau în Apuseni își primeau salariile cu mare întârziere și într-un cuantum care nu le asigura nici măcar plata chiriei. Dar să dăm curs textului din urmă cu șase decenii și jumătate:
„În țara Moților, învățătorii nou numiți au ajuns să doarmă pe pardoseala clasei în care își fac lecțiile,,,
În țara Moților…în ținutul cu aur mult și cu sărăcie multă…
Ținut, în care locuitorii nu văd decât Dumineca lumina soarelui, iar copiii vin la școală galbeni, privindu-ți în ochi cu sălbăticită înfricoșare…
Peste tot, oamenii te privesc mohorâți și la cererea de a te primi în gazdă, răspund-peste tot-cu nelipsitul refuz:
-”Apoi, Dom-le învățător, n-avem ce mânca noi, ce să vă mai dăm și D-voastră?!”
Doi dintre învățătorii gorjeni pe care repartiția i-a aruncat în Ardeal își găsesc gazdă la o bătrânică dar cu o sumă mai mare decât salariul lor. Dar Să continuăm povestea: ”Aranjați în privința grijilor pământești, își încep serviciul așteptând sfârșitul lunii să ia salariul. Așteptare zadarnică, fiindcă se apropie și sfârșitul lunei a doua și banii tot nu se arată…
Bătrânica îi primește din ce în ce mai morocănos. Ca s-o îmblânzească își oferă paltoanele amanet. Doar vine vara acum!… Gazda își mai prelungește  răbdarea, însă peste două săptămâni, când vin dela școală, flămânzi și obosiți, găsesc ușa încuiată…Pun ochii în pământ,-se așteptau la aceasta-și se întorc la școală. Și de acum începe vieața de mizerie, de cerșit, așteptând resemnați necunoscutul zilei de mâine…”

”Eroismul catedrei”
Într-un editorial din ”Gorjanul” (anul XXIV, nr 24-25, 30 iunie-8 iulie 1947), învățătorul Grigore Pupăză-fost combatant pe fronturile de război-remarca din nou viața grea a oamenilor de la catedră. Realitatea din sate era cel puțin la fel de grea ca cea de pe front. Scrise cu foarte multă patimă, de un om al școlii, rândurile au darul de a îmbărbăta, de a readuce speranța. Doar că foarte curând, învățătorul Grigore Pupăză avea să fie luat la ochi de autorități atât pentru opiniile sale cât și pentru relațiile pe care le avea cu oameni care luptau contra regimului.
Dar iată ce scria Grigore Pupăză în articol datat de autor 29 iunie 1947: ”…Întorși la rosturilr lor de totdeauna, n-au avut însă parte de odihna ce se cuvine celor osteniți de marșuri, frânți de greutatea raniței și secătuiți de vlagă în vijelia atacurilor.
Îi aștepta aci începutul altei lupte, în care tot ei trebuiau să fie avangarda și soldații liniei întâia. Dărâmăturile furtunii cereau zidire nouă; rănile, vindecare; atmosferă morală, înseninare. (…)
Ca să zidești aici, e nevoie însă de atmosferă de liniște, de climat, de tihnă și ziditorul lipsit de hărțuiala altor griji.
Când toate aceste condiții lipsesc și totuși rămâi pe șantier, munca devine luptă.
Cine judecă obiectiv condițiile în care au lucrat și lucrează dascălii, cine măsoară uriașa baricadă ce a stat în calea împlinirii misiunii, lor, își dă seama de tot greul unei lupte pe care ei n-au părăsit-o.
În timp ce unii aleargă nebuni, pe piezișe căi, pentru a îngrămădi avuții, ei-asaltați încontinu de griji, apăsați de convoiul tuturor privațiunilor pe care nu le pot împlini decât în infimă măsură, cu salariul repartizat din vistieria secătuită de războiu, se îndreaptă grăbiți spre locașurile de lumină. Alții se svârcolesc  și-și strigă drepturi; ei-cu seninul omului mulțumit, totdeauna-predică. Așa scrie în catechismul misiunii lor: înaintea elevilor se cuvine să apari limpede și desăvârșit stăpân pe gândurile tale.
Acasă, poate au rămas copii micuți, flămânzi și goi și totuși – deatâteaori flămânzi și ei-explică: se dăruiesc clipă de clipă…”
Același autor continua despre munca de apostol a învățătorilor: ”…În sfiala și modestia lor n-au trâmbițat și nu vor trâmbița niciodată binele ce-l fac. Cine știe și cine va putea ști, câți dascăli vor fi săturat-din puținul lor-guri flămânde și vor fi încălzit cu o hăinuță trupuri tremurânde?
Cine a cutreierat – în acest an – sălile de clasă; cine i-a ascultat predicând în sfințenia orelor de lecții, cine s-a amestecat în larma voioasă a tinereții și a copilăriei, în pauzele dintre ore, și-a dat seama că la catedră n-a fost omul zbuciumat și frământat de griji al zilelor noastre, ci dascălul-dascălul întreg.
A  găsi-în adâncurile ființei tale-forța biruitoare care să te mențină pe poziția dăruirii pentru alții, în clipe în care ești copleșit de griji, istovit de lipsuri și izbit de neînțelegere, este o dovadă de eroism”.

Vremea absolvirii
În pofida dificultăților pe care le traversa lumea școlii și toată țara, absolvenții diferitelor forme de învățământ marcau cum se cuvine finalizarea cursurilor. Săptămânalul ”Gorjanul” marca aceste momente, semn că erau evenimente pentru societatea vremii. Aflăm astfel că în seara zilei de 14 iunie 1947 la internatul Liceului ”Tudor Vladimirescu” avusese loc o masă comună oferită de elevii claselor a VIII-a cu prilejul absolvirii școlii. Șeful de promoție a clasei a VIII-a științifice a fost Vasile Țiclete.
Din același număr al ”Gorjanului” aflăm că pe 14 iunie 1947 se încheiaseră cursurile Școlii de cântăreți, instituție ce funcționa în subordinea Ministerului Cultelor. Fuseseră declarați absolvenți 57 de elevi, circa jumătate dintre ei provenind din localități ale județului Mehedinți.