Arta modernă, care nu reprezintă forme umane- greu de reprodus fără studiu îndelungat şi fără un talent înnăscut- pare la îndemâna oricui. Nu e, însă, deloc aşa, pentru că orice profan în materie simte când stă în faţa unei lucrări de artă şi când are de-a face cu o impostură. În acelaşi timp, chiar artist să fii, e foarte greu, mai ales ca sculptor, să vii după Constantin Brâncuşi şi să mai poţi spune ceva. În aceste condiţii, putem spune că Gorjul a dat şi încă are, în inima Târgu Jiului, un sculptor de valoare. E vorba despre Paul Popescu, pe care am ales să vi-l prezentăm în cele ce urmează: profesorul, omul şi artistul.
Mai întâi, trebuie să înţelegem cuvântul sculptor, pentru că, la umbra marelui Constantin Brancuşi, mulţi sunt cei care au încercat să-şi aroge această calitate, crezând că toate muştele fac miere. De asemenea, e greu să vii, în urma titanului de la Hobiţa şi să spui: „Iată stilul meu!” Mai ales că sculptura modernă e, pe cât de stilizată, pe atat de greu de făcut să spună ceva. De multe ori, vezi cateva semne dăltuite, într-un bloc de travertin neterminat, te uiţi cu uimire la el şi, dacă nu înţelegi nimic, cu titlul lucrării în faţă, vine autorul, îşi pune contemplativ mâna la frunte şi se declară neînţeles, iar pe tine- se subânţelege, te face … prost … Iată, deci, cât de sensibilă e limita dintre sculptură şi impostură, dintre valoare şi non-valoare. Mai ales dacă cei care se dau sculptori de valoare, chiar dacă nu le-a recunoscut-o nimeni, sunt nişte simpli cioplitori de cruci, ca sa zic aşa, dar vin cu pretenţia să realizeze monumente de for public. Şi unde asta? Tocmai în oraşul lui Brancuşi…
Carte de vizită
Să vorbeşti aici de sculptură, e ca şi cum ai vorbi de funie în casa spânzuratului. E un subiect sensibil, pe care, totui, m-am hotarat să-l abordez. Aşa că, hai să-l cunoaştem pe sculptorul Paul Popescu, din trei unghiuri, ca să vorbim în spaţiu, pentru că sculptura e arta volumelor, care se desfăşoară tridimensional, deci: Paul Popescu profesorul, omul şi artistul. Dar, mai întâi, să spunem că este unul dintre sculptorii recunoscuţi atât la nivel naţional cât şi internaţional. Printre lucrările monumentale realizate de el, au fost amplasate la Târgu Jiu: „Inevitabila despărţire”, „Germinaţia”, „Poarta apelor” şi „Desprinderea din derizoriu”. De asemenea, lucrări monumentale ale lui Paul Popescu se află în ţară: lucrarea „Fluture” la Bistriţa, „Tentaţia fructului oprit” la Vâlcea şi Bustul lui Mihail Sadoveanu la Târgu Neamţ. Toate aceste lucrări, dacă le priveşti, poţi face diferenţa clară între sculptură şi impostură, cum scriam mai sus, dacă le priveşti în comparaţie cu majoritatea aşa ziselor opere de artă care au făcut obiectul Simpozionului de sculptură Constantin Brâncuşi ce s-a ţinut, câţiva ani la rând, la Târgu Jiu. Nu suntem noi, oamenii de rând, în măsură de a evalua un artist. Sculptorul Paul Popescu şi-a măsurat, însă, talentul şi valoarea cu cei de teapa sa, în faţa juriilor naţionale şi internaţionale şi a câştigat premii importante în ţară şi peste hotare, la concursuri şi simpozioane de sculptură. A fost membru în juriului internaţional la Tokyo pentru decernarea premiilor „Brâncuşi”, unde, în urma unui concurs organizat de japonezi, a câştigat realizarea trofeelor. A urmat, apoi, un simpozion în Japonia, la Nanto, unde a luat marele premiu. Asta e, pe scurt, cartea de vizită a sculptorului Paul Popescu.
Paul Popescu, profesorul
Deşi a fost consultat în legătură cu specializarea de arte plastice şi decorative care a fost înfiinţată încă din 2005 la Universitatea Constantin Brâncuşi, ba chiar a predate câteva discipline, un timp, Paul Popescu spune că a hotărât să plece de la universitate, la un moment dat, pentru că cei din conducerea l-au făcut să simtă că se degradează, ca profesionist, dacă alegea să rămână. Totuşi, din această toamnă, întrucât s-a schimbat conducerea, acesta a acceptat din nou să predea la Brâncuşi: “Deocamdată sunt profesor asociat la universitate şi continui să predau la liceul de arte. Cea mai mare dorinţă a mea este, însă, ca să se înfiinţeze o facultate separată de Arte, iar în cadrul său să funcţioneze specializarea Sculptură. Aceasta este, de fapt, prima specializare care ar fi trebuit înfiinţată, atunci când a apărut Universitatea “Constantin Brâncuşi”, pentru că poartă numele marelui sculptor şi funcţionează în judeţul în care acesta s-a născut şi pentru care a relizat cele mai importante opera ale sale: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără Sfârşit.”
„Bătrânii şacali” din sculptură
Ca în orice domeniu şi în rândul sculptorilor profesionişti apar invidii, răutăţi, necazuri -că unii au comenzi şi alţii nu. E foarte greu pentru lupii tineri să penetreze printre artiştii cunoscuţi, pentru că, la rândul lor, cei care comandă lucrări, mai ales dacă o fac din banii lor, vor ca acestea să fie semnate de un nume în materie. Ori, ca să-ţi faci un nume în sculptură, după Constantin Brâncuşi, e extreme de greu, spre imposibil… Paul Popescu se află printre sculptorii profesionişti, care au şi de lucru, aşa că+şi permite să dea sfaturi tinerilor: “Democraţia asta a fost înţeleasă foarte prost de unii dintre noi. Mulţi cred că au numai drepturi, fără îndatoriri, fără muncă. Le recomand tinerilor care îi invidiază pe bătrânii şacali să pună mâna să lucreze, să-şi pună creierul la creaţie, iar dacă vor face asta, vor fi chiar ajutaţi de bătrânii şacali. Aşa vor ajunge să fie cunoscuţi, recunoscuţi şi… în final, să aibă comenzi.”
Paul Popescu, omul
La el acasă, artistul plastic Paul Popescu e un om obişnuit. Doar că tot ce-l înconjoară e de un bun gust deosebit. Multe flori, lucrări ale sale şi ale câtorva colegi ai săi- pictori, aşezate cu grjă, ca într-un sanctuar închinat artei. Un cămin cald, realizat, aproape în întregime, de mintea sa şi de mâinile sale, de la proiect şi până la finisaje. Acolo, în curtea casei, aflată într-un cartier liniştit al Târgu Jiului, plăsmuieşte lucrările sale, care, unele dintre ele rămân să-i întregească, în timp, colecţia personală, în timp ce altele pleacă spre necunoscut. Şi spun asta pentru că, deşi totdeauna e cunoscut proprietarul, nu totdeauna se ştie de la început care va fi soarta lor: cum vor fi respectate şi puse în valoare.
Regrete şi bucurii
Sculptorul Paul Popescu suferă şi se bucură pentru operele sale, în funcţie de modul cum sunt privite şi respectate. După truda transformării unei idei dintr-un bloc insensibil într-o dantelărie de piatră adusă, uneori, până la transparenţă, trăieşte pentru lucrările lui şi odată cu ele: „Mă doare când văd cum lucrarea „Desprinderea din derizoriu” a fost coborâtă în derizoriu, pentru că nu s-a respectat modul în care am dorit să fie amplasată. Eu am gândit-o pe un postament mai înalt de un metru, iar din baza ei să curgă o perdea de apă, care să creeze iluzia că pasărea pe care o reprezintă se înalţă. S-a început amplasarea aşa cum am spus, dar când a fost scoasă de la locul ei, pentru că se făceau lucrări de înlocuire a pavimentului, mi s-a propus să fie amplasată, provizoriu, între fântânile arteztiene de la Prefectură şi acolo a rămas. A rămas mult prea jos, iar apa artezienelor care urcă pe lângă ea, în loc să coboare de la bază, cum era proiectul, o îngoapă, o târăsc în derizoriul din care trebuia să se desprindă, de fapt. Municipalitatea mi-a promis că se rezolvă, dar au trecut ani şi nu s-a întâmplat asta. Nu-mi rămâne decât să uzez de Legea Dreptului de Autor şi să dau în judecată Primăria Târgu Jiu, pentru că, în cazul lucrărilor de sculptură, indicaţiile sculptorului de amplasare a lucrărilor trebuie respectate întocmai.”
Autorul nostru are, însă şi multe motive de bucurie. Multe dintre operele sale, lucrări monumentale sau din domeniul sculpturii mici au ajuns la loc de cinste, în locuri publice sau în colecţii particulare. Una dintre cele din prima categorie se află chiar acum în lucru, dar nu ne-a dezvăluit nici proprietarul nici locul unde va fi amplasată: „Primul proprietar, pentru care o începusem, s-a răzgândit asupra preţului, aşa că am întrerupt lucrul. Deşi am început-o acum doi ani, acum e aproape gata, pentru că şi-a găsit, în sfârşit, proprietarul. Îm psare rău că nu rămâne în Târgu Jiu,. Dar, măcar, mă bucur că nu părăseşte Gorjul…”
În loc de concluzii
Sunt convinsă ca toti cei care m-ati insotit, pentru cateva zeci de minute, in viata si opera sculptorului nostru- de la Gorj, Paul Popescu, vă veţi opri de acum înainte cu mai multă atenţie şi respect lângă operele sale din Târgu Jiu, pentru a le admira liniile şi pentru a încerca să le înţelegeţi sensurile gandite de autor în timpul plăsmuirii lor. Sunt sigură, de asemenea, că printre cei ce citesc aceste rânduri se află şi oameni care înjură, pentru că sunt invidioşi, sau nervoşi, pur şi simplu, pentru ca s-au recunoscut în personajele negative descrise. Fără sa avem pretenţia că deţin adevărul absolut, considerăm că trebuie să oferim oamenilor care vor să citească şi altceva decât despre crime, violuri sau accidente, oameni şi locuri ale Gorjului despre care nu ştiau mai nimic, sau de care, poate, chiar nu aveau cunoştinţă. Iată de ce VERTICAL-ul vrea sa fie… altfel.
