Asist consternată la ieşirea în stradă împotriva Codului Muncii pentru care Guvernul Boc vrea să-şi asume răspunderea. Nu pentru că am ceva împotriva manifestării democratice a cetăţenilor, ci pentru că am constatat că oamenii nu ştiu pentru ce ies în stradă. Sunt ca o turmă, pe care sindicaliştii o mână, fără ca măcar să se deranjeze să-i explice de ce. Oamenii ştiu doar că trebuie să protesteze, pentru că aşa li s-a spus. E drept că au mai prins câte ceva de pe la televiziuni, dar multora informaţiile le sunt confuze în minte, dovadă că sunt confuzi în exprimare. Ei ştiu că nu e bine ce se întâmplă, pentru că aşa le spun liderii lor şi atât. Nu că aş fi de acord cu legile adoptate prin asumarea răspunderii Guvernului, dar, în acelaşi timp, nu sunt de acord cu ce cer, de data asta, sindicatele. Cel puţin câteva puncte din legea lui Boc mie mi se par foarte bune. De exemplu, mi se pare corect să fie daţi afară, prima dată, incompetenţii. Nu e corect să ţii un angajat slab, sau chiar incompetent, doar pentru că are mai mulţi copii, sau pentru că s-a angajat înaintea altuia care se dovedeşte a fi foarte bun. De asemenea, nu mi se pare corect ca firmele să fie obligate să angajeze pe perioadă nedeterminată şi să poată da cu greutate afară un angajat, riscând să fie date în judecată, pentru că la ora actuală Codul Muncii avantajează angajatul, comparativ cu angajatorul. Cei care ies în stradă pentru că vor locuri de muncă sigure nu au dreptate. Dacă îşi închipuie că trebuie să doarmă liniştiţi sub umbrela Codului Muncii ar fi cazul să se trezească la realitate. Normalitatea e ca ei să fie performanţi, să producă plus valoare, din care să-şi ia şi ei salariul şi să asigure şi sustenabilitatea şi chiar dezvoltarea firmei în care lucrează. Dacă vor gândi aşa şi vor fi în stare de asta, cu siguranţă patronii nu numai că vor încerca să se lipsească de ei, dar nu vor mai şti cum să facă să-i păstreze, indiferent cât de determinat sau nedeterminat le este contractul. Le vor da măriri de salariu, bonusuri, prime. Dacă, însă, cred că o dată ce au prins semnătura patronului pe un contract de muncă pe perioadă nedeterminată acesta e obligat să se scarmene în buzunar şi să-i plătească, indiferent că ei muncesc sau freacă menta, trebuie să ştie că au trecut vremurile alea. Poate, doar, dacă se angajează la stat, unde încă se mai poartă principiul „timpul trece, leafa merge”. E drept că aici există două categorii: cei care folosesc principiul anterior enunţat, pentru că sunt piloşi şi cei care muncesc de se rup, ca să acopere şi lenea, incompetenţa sau miserupismul piloşilor. Şi, la final, aş da un singur exemplu, dar nu vă voi face bucuria de a da nume. Ştiu un fiu de director, angajat tocmai la instituţia unde tata e director, fără să aibă pregătire în domeniu şi care îşi pierde timpul … în timpul programului, pe la restaurantul unei pensiuni din buricul târgului, lipind afişe, sau vizitându-şi alte rude sus puse. Recunoaşteţi personajul?
