O lege pe care nu și-o dorește nimeni

Loading

Parlamentul încearcă să finalizeze în aceste zile Legea Salarizării Unitare, act legislativ care teoretic ar trebui să pună capăt haosului salarizării din sistemul bugetar. Atât de așteptată, această lege nu se poate da de foarte mulți ani deoarece învrăjbește categorii de bugetari și mai ales îi lasă pe liderii de sindicat fără putere. Adică ei, în funcție de două decenii și jumătate, nu ar mai putea să negocieze privilegii pentru persoana proprie și camarilă și nici să facă jocuri politice. Acum se mai poate, vă aduceți aminte de vremurile celebre când Marin Condescu se lăuda că l-a făcut președinte pe Traian Băsescu.
Legea Salarizării Unitare nu este dorită nici de segmente largi de bugetari din ministerele de forță și administrațiile locale. Pentru că acolo încadrarea este mică dar sporurile sunt atât de mari încât înseamnă și de două-trei ori salariu. În aceste condiții cum să vrea polițistul de la Rutieră, lăsând la o parte multiplele avantaje de care se bucură și pe care le simțim pe pielea noastră ca și conducători auto, o lege care îi dublează salariul dar îi reduce sporurile? Un polițist cu studii superioare 5-7000 lei/lună, un funcționar ANAF tot pe acolo, angajații din Primării 3-7000 lei/lună ș.a., cum să vrea acești oameni Legea Salarizării care le dă aceiași bani sau poate mai puțin. De ce sunt nemulțumiți profesorii? Păi nici până în 2022 ei nu vor ajunge la salariile de acum ale polițiștilor sau funcționarilor de la Fisc! Fără să mai amintim aici partea neoficială a veniturilor unor asemenea bugetari! Cum sistemul medical oricum funcționează altfel, la capitolul venituri pentru angajați, Legea ar aduce schimbări nesemnificatice doar pentru cadrele didactice, de aici senzația de țară sub asediu.
În condițiile de guvernare ale actualei Puteri, practic sub amenințarea permanentă a unor grupuri de interese nelegitime care își spun ong-uri și sunt finanțate netransparent, nu se va lua nici o măsură importantă. Înjurăm Coaliția pentru multele nereușite, poate în mod legitim câteodată, dar în România decizia adevărată nu este la Parlament și Guvern ca în toată Europa, ci la Cotroceni și la Sistem cum îi place lui Ion Cristoiu să se exprime. Ce vreți dovadă mai importantă decât că șefa DNA, un personaj cel puțin controversat, dovedită cu relații nelegitime cu politicieni, continuă să ignore toate structurile statului român și deține o putere imensă pe care o folosește discreționar?