Marea Unire de la 1918 este cel mai important eveniment din istoria României. Visul de veacuri al românilor nu s-ar fi putut realiza fără participarea țării la Primul Război Mondial cu imense sacrificii materiale și umane: pagube materiale estimate la 31 milioane de lei aur și peste un milion de români victime. Anul de grație 1918 va fi foarte greu de repetat dar cu atât mai important este să-l sărbătorim cum se cuvine și să cunoaștem evenimentele care au făcut posibilă realizarea României Mari.
Realizarea României Mari la finele lui 1918 a stârnit mare entuzism în Gorj și în întreaga țară. Presa gorjeană contemporană cu evenimentele reflecta cele întâmplate la Alba-Iulia. Ziarul ”Gazeta poporului din Gorj” publica, sub genericul ”Ziua cea mare”: ”Astăzi, crainicul vremii, crainicul dreptății, sună cântând voios, din pisc în pisc, pe crestele înșirate ale Carpaților, anunțând popoarele mari și mici ale lumei, că s-a înfăptuit România Mare, așa cum au cântat-o mamele copiilor din leagăn, așa cum au găsit-o dascălii noștri în sufletul și știința noastră, așa cum ne-au șoptit-o cu glasul tremurând, de atâtea ori, bătrânii ce-și văd astăzi împlinit visul”.
Într-un alt ziar-”Îndrumarea nouă”-apărut în noiembrie 1918 la Târgu-Jiu, se scria: ”Azi Carpații nu mai sunt graniță între frați. Ei rămân, așa cum i-a denumit Delavrancea, șira spinării neamului românesc”(”Sărbătoarea cea mare”).
Totul pentru unire
Vara și toamna anului 1918 au fost deosebit de animate pentru românii aflați sub stăpânirea Coroanei bicefale austro-ungare. Reținem că la 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor. Știm astăzi, că acest organism a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat, la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi.
Lucrurile se precipitau și în Transilvania. Astfel, la 3 noiembrie 1918 se constituia Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, ce reunea reprezentanţii Partidului Naţional Român și ai Partidului Social-Democrat și care, în condiţiile rapidei dezintegrări a aparatului administrativ maghiar, a preluat controlul Transilvaniei. Guvernul maghiar condus de Károlyi Mihály a încercat să intre în negocieri cu reprezentanții Consiliului Naţional Român Central. Tratativele s-au purtat la Arad, între 13-15 noiembrie 1918, și au eșuat după cum era previzibil. În același timp, guvernul maghiar a semnat la 13 noiembrie 1918 armistiţiul de la Belgrad, care stabilea o linie de demarcaţie între Ungaria și Transilvania, care lăsa orașele Satu Mare, Oradea, Beiuș, Arad și regiunile Crișana și Maramureș sub control maghiar, iar Banatul sub administraţia Serbiei.
Consiliul Naţional Român Central a convocat pentru 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, o adunare naţională a românilor din Transilvania și Ungaria. Deși pentru unii părea că Alba Iulia abia acum intră în istorie, pentru români era un loc simbolic, aici la 1 noiembrie 1599 Mihai Viteazul intrase în cetate, care a devenit capitala domnitorului în timpul scurt cât reușise să edifice Unirea Țărilor Române. Tot aici, în 1784, pe platoul Cetăţii, Horia și Cloșca au fost trași pe roată în urma condamnării lor.
Marea Adunare Naţională a fost pregătită cu multă atenție, discuţiile purtându-se îndeosebi în jurul Rezoluţiei Unirii, redactată de Vasile Goldiș. Documentele vremii spun că au fost discuții aprinse despre cum să se facă Unirea, pe baza proclamării autonomiei Ardealului sau unire fără condiții. În cele din urmă, s-a adoptat formula unei autonomii provizorii.
Poporul român anunța Europei că „din ceasul acesta, oricum ar decide puterile lumii, este hotărâtă a pierii mai bine decât a suferi mai departe sclavia și atârnarea…” În vederea realizării acestui deziderat, în încheierea manifestului se cerea sprijinul întregii populaţii române din Transilvania, care „spera și aștepta că în năzuinţele ei pentru libertate o va ajuta întreg neamul românesc, cu care una vom fi de aici înainte în veci”.
Comitetul organizatoric adresa următorul apel: „Fraţi români, locul cel mai istoric al neamului vă așteaptă cu braţele deschise, veniţi deci să-l atingeţi cu pasul vostru, ca să simţiţi fiorul ce l-a mișcat odată pe marele voievod cu numele de arhangheli, pe martirii Horea, Cloșca și Crișan, pe craiul munţilor, Avram Iancu, și pe toţi cei care au început și lucrat la realizarea Visului de veacuri pe care noi cei de azi îl vedem ca pe răsăritul cel mai strălucit al celei mai senine zile a neamului românesc”.
Adunarea de la Alba Iulia s-a ţinut într-o atmosferă de mare sărbătoare. Au venit 1.228 de delegaţi oficiali, reprezentând cele 130 de cercuri electorale din comitatele românești. Acestora li s-au adăugat episcopii, delegaţii consilierilor, ai societăţilor culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai Partidului Social-Democrat Român, ai organizaţiilor militare și ai tinerimii universitare. Pe lângă toţi aceștia, s-au adunat peste 100.000 de oameni, care au sosit cu trenul, cu căruţele, călări, pe jos, cu steaguri tricolore în frunte, cu table indicatoare ale comunelor ori ale ţinuturilor. Drumul spre Cetăţuia de la Alba Iulia era flancat de șirurile de ţărani români înveșmântaţi în sumanele de pătură albă și cu căciulile oștenilor lui Mihai Viteazul. Pe porţile cetăţuii flutura drapelul tricolor. De pe opt tribune se explica maselor populare măreţia vremurilor pe care le trăiau și importanţa adunării. Concomitent, în sala Cazinei Militare, delegaţii au ţinut ședinţa. Prin aceasta, adunarea de la Alba Iulia a căpătat caracterul unui plebiscit al tuturor românilor.
La 18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputaţii au decis în unanimitate cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, pe baze democratice, cu păstrarea unei autonomii locale și cu egalitatea naţionalităţilor și a religiilor. Rezoluţia votată de Marea Adunare Naţională a solicitat: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.(Va urma)
