Din istoria Centenarului României Mari(XII)

Loading

 

Participarea României la Primul Război Mondial a avut un obiectiv asumat de întreaga țară: Marea Unire. Aceasta s-a realizat în 1918, dar pentru asta s-au jertfit în jur de 1.000.000 de români pe front sau în spatele acestuia. Dacă până acum ne-am concentrat atenția spre Gorjul sub ocupație, abordăm acum și situația eroilor acestor meleaguri, foarte mulți după cum ne spun monumentele pe care le găsim în tot județul, care au luptat pentru țară și uneori au plătit cu viața sau au fost răniți.

 

Dacă în episodul trecut al serialului abordam personalitatea lui Victor Popescu, deopotrivă dascăl și ofițer al

Armatei Române în anii războiului, invocăm de data aceasta numele unui alt personaj cunoscut al Gorjului, combatant al Războiului întregirii. Este vorba de I.D. Isac(1893-1963), cel care în perioada interbelică a fost și parlamentar de Gorj. A plecat la confruntările pentru crearea României Mare din anii 1916-1919 din postura de sublocotenent în rezervă și comandant al plutonului 2 din compania a 9-a din Regimentul Gorj nr 18. Viitorul deputat a participat la toate evenimentele perioadei, după cum aflăm din cartea ”Zile de zbucium și glorie” (Pe Valea Jiului, 1916) care inițial era doar primul volum din trilogia care ar fi avut la volumul II ”De la Jiu la Trotuș”(Mărăști și Mărășești, 1917) și ”De la Jiu la Budapesta”(Pacea 1919), ambele neapărute. Eroul gorjean a fost în fruntea subunității sale încă din 14 august 1916 când s-a decretat mobilizarea generală în România, a trecut Munții Vâlcanului și Parângului în fruntea soldaților săi ajungând până în preajma localității Pui. Va urma retragerea până în Moldova cu același Regiment nr 18 Gorj. Este unul dintre supraviețuitorii luptelor de la Mărăști și Mărășești, pentru care a și fost decorat cu ”Steaua României”.

Era născut în satul Cerăt din comuna gorjeană Pojogeni, într-o familie de țărani săraci. A ajuns învățător chiar dacă școala a făcut-o mergând pe jos distanțe mari. Pentru a ajunge învățător a urmat Școala de Învățători Craiova. A devenit sublocotenent al armatei române înainte de război. Pe tot parcursul luptelor a ținut un jurnal în care și-a notat acțiunile militare importante la care a participat dar și atmosfera de front, acțiuni de luptă, portrete de luptători, stări de spirit, drame etc. Pentru faptele sale de vitejie, Ion D. Isac, care a scăpat cu viaţă din 98 de atacuri la care a participat, a fost răsplătit cu numeroase medalii şi decoraţii, printre acestea  „Steaua României“ şi „Coroana României“.

Ion D. Isac a cunoscut-o pe front pe eroina Ecaterina Teodoroiu. Iată ce scria în cartea publicată în 1933 despre ea: „A sosit în rândul luptătorilor la 1 noiembrie 1916. Un suflet de înviorare sfântă trece prin sufletul soldaţilor privind-o. La Dăneşti, în linia I-a, cu lopata Linemann, îşi face mască individuală, se aşează în ea… O noapte întreagă stă de veghe, neaţipind o clipă măcar; ba dimpotrivă, îndeamnă pe soldaţi să se odihnească, că are ea grije“.

 

 

Zile de război

Din 1933 și până în prezent, amintirile lui Ion Dumitru Isac din război au rămas o raritate istoriografică chiar dacă într-un secol s-au scris nenumărate lucrări cu această tematică. Avem în față imaginea subofițerului erou, comandant de pluton, care între două bătălii își notează într-un carnețel tot ce este de ținut minte. Din amintirile sale publicate mai târziu parcă răzbate șuierul gloanțelor, explozia obuzelor, strigătele de ajutor ale răniților, îndemnurile la atac și triumful vict oriei etc.Dar să ne lăsăm pradă amintirilor:

”Luăm formaţie de luptă, soldaţii se închină, înaintăm. (…) Inamicul trage foc repede. Gloanţele spintecă aerul pe lîngă noi, producînd un fluierat scurt şi înţepat… La doi paşi în dreapta mea, soldatul Vlad C. Ion, din Ioneşti, nu mai poate ţine arma. Se rostogoleşte şi se vaită. Mă apropii de el. E rănit în abdomen. Îl mîngîi şi îl rog să nu se mai vaite, că îi întristează pe camarazi. Îl încurajez, spunîndu-i că are să se facă bine… Trimit după brancardieri. Ansamblul acestor şuierături formează un cîntec nou, cîntecul sublim al morţii, care, împreună cu glasul asurzitor de tun, răscoleşte sufletul soldaţilor în lupte, în momentul cînd calcă pe pragul dintre viaţă şi moarte. E cîntecul ce va înlocui bocetul mamei scumpe, al soţiei iubite, al copiilor drăgălaşi, la trecerea din viaţa aceasta în viaţa viitoare a eroilor a căror jertfă se va cere pentru făurirea României Mari. (…)”

 

”(…) În această luptă dimineaţa, la primul atac, moare sublocotenent Panţu Paul, din Regimentul 58. În acest sector, şi poate din toată Armata Română, e primul ofiţer mort.
După luptă, i se face o înmormîntare cu pompă.
(…) Cu mîinile încleştate pe armă, cu privirea continuu cercetătoare, cîţiva paşi la dreapta, cîţiva la stînga, dar cu faţa neclintită dinspre locul de unde se aşteaptă primejdia, stau santinele hotărîte să-şi îndeplinească – cu preţul vieţii de va fi nevoie – unica datorie ce o au în aceste momente sublime, datoria de ostaşi în război.(…) Ei sînt doi. Mă atacă. Îi înfrunt. Pe unul îl dezarmez. Celălalt vrea să mă lovească. Îi parez lovitura şi, printr-o mişcare reuşită, îl lovesc cu baioneta în piept, la ţîţa stîngă. Un „Au!“ slab scoase din pieptu-i acum sîngerînd, mă fixă cu privirea, vru să lovească din nou cu arma, dar puterile nu-l mai ajutau. Mîinile i se lasă în jos, picioarele abia îl ţin. Soseşte ordonanţa mea, Cocheci Gheorghe, nearmat; dă brînci rănitului, care cade jos, tînguindu-se. ”(Va urma)