Ion Maghieru, un deschizător de drumuri

Pe 25 octombrie 1938 sfârşea în condiţii ciudate, o intoxicaţie în urma mesei servite în Gara Filiaşi, profesorul universitar Ion Maghieru. Nepot al generalului paşoptist, Ion Maghieru venea de la Târgu-Jiu şi nu va mai apuca să fie primit de regele Carol al II-lea care să-i înmâneze solemn Ordinul ”Coroana României” în grad de Cavaler, distincţie primită în acelaşi an.  Fizicianul cu origini gorjene şi-a legat numele de o reformare a Politehnicii din Timişoara, edificiu care îi mai cinsteşte şi în prezent memoria.

Personalitatea lui Ion Maghieru nu este necunoscută cititorilor noştri, a mai fost invocată în paginile săptămânalului nostru. Prezentăm cu acest prilej şi lucrarea  apărută în această toamnă şi intitulată ”Oameni şi fapte din Târgu-Jiul de altădată” unde unul dintre capitole se intitulează ”Un târgujian de odinioară: Ion Maghieru despre familia sa”, fiind vorba de fapt de comunicările prezentate de membrii Societăţii de Ştiinţe Istorice la cea de-a XXV-a ediţie a Simpozionului  ”Gorjul-vatră străveche de istorie românească”. De asemenea, un rol important în cunoaşterea activităţii lui Ion Maghieru a avut-o unicul său fiu, Vlad Magheru, cel care a publicat chiar o carte intitulată ”Ion Maghieru-apostol al educaţiei de caractere”(2005).

Ion Maghieru, cariera ştiinţifică
Chiar dacă contemporanii nu i-au recunoscut întotdeauna meritele, Ion Maghieru a beneficiat de recunoştinţa urmaşilor. Iuliu Haţieganu scria în 1957 în revista „Tribuna” care apărea la Cluj-Napoca că începutul de reformă şi reorganizare a învăţământului superior din Banat, pe baza principiilor moral-pedagogice şi ridicarea lui la nivel european, a avut loc la Timişoara, în cadrul Şcolii Politehnice, între anii 1928-1934, prin profesorul Ion Maghieru şi grupul său de profesori – înscriindu-se într-o istorie reală a pedagogiei româneşti.
Dar cum a început această carieră universitară? Ion Maghieru şi-a luat licenţa la Facultatea de ştiinţe din Iaşi, în specialitatea fizică generală şi cristalografie, cu menţiunea foarte bine în anul 1911.  Din  decembrie 1912, Maghieru va fi numit preparator titular la laboratorul de gravitaţie, căldură şi electricitate, unde funcţionează până în 1919, când pleacă la Bucureşti. In anul 1915, a publicat în Revista Ştiinţifică „V.Adamachi”, vol.VI, nr.3, traducerea (recenzia) în limba română „Căi noi pentru cercetări în fizică”  după Max Planck.
Reţinem că în 1920 Maghieru va obţine  un concediu de studii, fără bursă, numai cu plata salariului, pentru a merge la Roma, în vederea doctoratului.
Susţinerea examenului de doctorat a avut loc la 4 mai 1923 în faţa comisiei prezidate de decanul Facultăţii de ştiinţe, G. Fano, şi având ca membri pe unii dintre cei mai cunoscuţi oameni de ştiinţă din acea vreme: C. M. Corbino, V. Volterra, Em. Paterno, A. Lo Surdo, Paravano, L. Tieri şi alţii. O parte din cercetările efectuate de Maghieru au fost publicate într-o scurtă notă apărută în august 1922, sub semnătura lui L. Tieri şi I. Maghieru, în „Dările de seamă ale Academiei dei Lincei”, din Roma .
Se cunoaşte faptul că Ion Maghieru şi-a tradus teza de doctorat în limba română şi a multiplicat-o în 1924 la atelierul de litografiat al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, dându-i ca titlu: Cercetări experimentale asupra birefrigenţei magnetice, electrice şi accidentale a fumurilor metalice. Lucrarea cuprindea 65 de pagini, format de caiet, cu textul scris de mână (perfect caligrafiat).

Experienţa Timişoara
Ultimii 14 ani din viaţa universitară, Ion Maghieru i-a dedicat oraşului de pe Bega. Acesta a ajuns la Timişoara în 1924  ca primul profesor universitar de fizică la Şcoala Politehnică. Avea în spate deja o mare experienţă, strânsese deja foarte multe lucruri cunoscute în celelalte două centre universitare, Iaşi şi Bucureşti. În 1927 a organizat primul laborator de lucrări practice, pe care l-a înzestrat cu o bibliotecă de 116 titluri din donaţie proprie.
După cum aflăm din bigrafia sa ştiinţifică, a fost ales în următorul an în Comitetul de Direcţiune al Şcolii Politehnice ca delegat al Consiliului Profesoral(1928). Începea o activitate febrilă de şase ani care a schimbat în bine activitatea Politehnicii Timişoara.  Unii însă nu i-au apreciat meritele şi l-au trecut pe linie moartă. Se spune că se temeau ca ce făcuse el la Timişoara să nu se extindă şi în alte centre universitare. Vlad Magheru povesteşte în cartea sa: ”A fost vorba de o acţiune revoluţionar-pedagogică de stârpire a ilegalităţilor, abuzurilor şi fraudelor în întreaga şcoală. Această reformă viza instaurarea unui spirit nou, de muncă cinstită, ce formează caracterul, şi era susţinută de câţiva universitari tineri: Pompiliu Nicolau(Hidraulică), Ion Cristescu(Termodinamică) şi Constantin Stăncescu (Măsurări electrice). Între 1928-1934 acţiunea începuse să dea roade dar a fost blocată de cercurile conducătoare.”

În memoria gorjenilor
Pe lângă faptul că lui Ion Maghieru îi datorăm redescoperirea şi punerea în valoare a mormintelor lui Gheorghe Magheru şi a fiului său, Ghiţă Magheru, acesta are şi alte merite pentru memoria strămoşilor. Astfel,  în 1936 Ion Maghieru a publicat în săptămânalul „Gorjanul” un articol funerar, de fapt o cuvântare rostită la înmormântarea unui coleg şi prieten gorjean, profesorul inginer Ştefan Drăgănescu(Mecanică), decedat în 1935. Între anii 1937-1938, Ion Maghieru este autorul seriei de 17 articole istorice cu titlul: „Din trecutul Gorjului”(şi al familiei Maghierilor), publicate în săptămânalul cultural, independent „Gorjanul”.
Despre documentele despre arhiva familiei Magheru, reţinem că  în cursul anului 1966, Direcţia Generalã a Arhivelor Statului din Bucureşti a achiziţionat arhiva generalului Gh. Magheru, fruntaş al revoluţiei române de la 1848. Arhiva conţinea 5430 documente. S-a trecut apoi la întocmirea unui Catalog, în care au fost cuprinse un numãr de 802 documente, datând dintre anii 1582-1880, marea lor majoritate, inedite. Meritul alcãtuirii Catalogului, într-un mod riguros ştiinţific i-a revenit şefului Arhivelor Statului de la Dolj, pe atunci  Alexandru Bãlintescu.