IMAGINI ÎN CUVINTE S-au întors berzele!

Loading

            S-a săvârşit şi echinocţiul din primăvara acestui an. Din acea secundă astronomică, ziua a început să capete putere în faţa nopţii, sporindu-şi lumina în ireversibila-i călătorie spre solstiţiul verii. În acest interval de timp, zi după zi, anotimpul miraculoaselor germinări se străduieşte din răsputeri să reintre în rosturile obişnuite ale dăinuirii şi înfloririi vieţii. Susură timid Motrul printre unduiri domoale de dealuri. Murmurul râului poartă cu sine valuri de lacrimi izvorâte din topirea zăpezilor, încă acoperitoare ale culmilor muntoase dinspre Cerna şi Godeanu.

Mai aproape de satele împestriţate în alb de corolele pomilor înfloriţi, muntele emblematic al ţinutului – Piatra Cloşani nu îşi mai coboară iarna-n borul pălăriei! Mai la vale, berzele au revenit prin lunci şi zăvoaie, retrăgându-se adeseori spre mlaştinile văii în căutarea primilor brotăcei ieşiţi la lumina primăverii. Se rotesc adeseori peste satul reîntors la treburile anotimpului, caută orizontul şi planează lin apoi spre cuiburile meşteşugite cu multă trudă şi migală pe la porţi de uliţă.

Solitare, pe cuibul ţuţuiat într-un vârf de stâlp, trebăluiesc de zor în primenirea casei lor, uneori îşi deschid larg aripile, întorc capul spre soare şi cer, apoi înnobilează cu cântecul lor împrejurimile, aşezând cu discreţie desprimăvărarea în sufletul şi-n ocupaţiile oamenilor. Pe la această vreme, sătenii din Padeş urcă pe coline şi înnoiesc gardurile viilor. Răstoarnă apoi glia peste glezna aracului, după ce au tăiat corzile şi-au slobozit mersul viei spre rod. Căpuşele nu au deschis încă ochiul spre lumină. Aşteaptă să plece de pe vale ultimul fior de vânt rece, rătăcitor.

           Au împânzit câmpia turmele de oi, e tot mai vioi jocul mieilor! S-au dus şi zăpezile lor. Nu par deloc zgribuliţi, aleargă ţanţoşi sub mângâieri de căldură şi soare! Ciobanii sunt parcă mai puţini în acest nou început de anotimp. Se pare că îndeletnicirea lor străveche e tot mai ocolită de tineri şi îi nemulţumeşte tare mult această realitate. Aşteaptă şi ei un sprijin de la cineva, dar acesta întârzie să se arate.

Privesc adânc spre obârşii şi nu-şi pierd cumpătul. Nu se opreşte aici şiragul anilor, găsesc ei cale bună şi pentru moştenire. Ştiu că meşteşugul lor are viitor. Şi la Polovragi. Şi la Novaci. Şi la Baia-de-Fier. Şi la Stăneşti. Apoi, la Runcu, la Tismana, la Padeş şi prin alte sate aşezate în smerenie sub geană limpede de brad şi fag, la brâu de munte şi izvor. Pentru că, sunt aici Carpaţii Gorjului, raiul care ocroteşte această ocupaţie păstrată de la străbuni.

            Au început a se veseli păsările prin rămurişul pădurilor. Nu au explodat încă mugurii de fag. Nici soarele nu a adormit pe crengile sure ale codrului. E în aşteptare lungă spectacolul înfrunzirii. Au petrecut bine de Blagoveştenie gorjenii. Sărbătoarea de Bunavestire le-a adus peşte între bucatele casei. Oamenii au mâncat peşte, să fie tot anul uşori şi sprinteni. Mulţi şi-au dorit să reasculte cucul.

Este şi Ziua Cucului la Blagoveştenie, cântecul lui revine peste păduri şi văi. El zboară solitar din crâng în crâng, căutându-şi locul cel mai potrivit pentru a-şi face auzit glasul mult mai impunător şi inegalabil în comparaţie cu trilurile celorlalte cântătoare din celebrul concert al primăverii. Răsunetul în ecouri repetate ale cântecului său vor încărca de spectacol satul, când peste tot se va aşterne imperiul verde al frunzelor şi florilor.

             De Bunavestire au ieşit oile la păşunat. Mulţi păstori ar fi vrut ca botişorul lor umed să se afunde în iarba înaltă şi împământenită bine, dar nu a fost să fie aşa! Iarna s-a înciudat în zile cu frig şi ger şi a luat din avântul firului de iarbă. De aceea se spune că vara nu va fi mănoasă, că nu s-a afundat piciorul oii în văl de iarbă verde. Nici ceaţa nu s-a ridicat în această zi înainte de răsăritul soarelui. Sătenii spun că va fi primăvară timpurie! A fost însă o zi frumoasă şi călduroasă, cu multă lumină strălucitoare.  Se crede că aşa de frumos va fi şi în ziua de Paşti.

              Sălciile de pe malurile Motrului şi-au încărcat ramurile în verdele crud al  frunzelor fragede. Într-o taină ancestrală, zăvoiul îşi potriveşte peste fruntea-i zveltă o diademă străvezie şi unică a înfrunzirii timpurii.

Ce minunăţie! Valea începe să se deschidă spre lumină şi încântare. Chiar aşa este, se lasă primăvara peste sat!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *