Cu cât urci mai aproape de cer, spre vârfuri de munţi, vezi că iarna-şi scutură nestânjenită cojoacele albe de nea. Încoace, mai la vale, doar vântul rece-şi plimbă de colo-colo năframa-i nevăzută, în valuri şfichiuitoare de aer rece şi tăios. Zăpezile nu coboară din înalturi de munţi, s-au depărtat de noi, au uitat de porţile satului, de uliţa copilăriei! Ar vrea să mai rămână pe creştet de culmi, pe lăsători, dar se pare că au fost atinse de geana soarelui şi prin margini de plai alb au început a suspina în lacrimi mici şi rare.
S-a polimit tot mai multă lumină-n zi şi vremea trece iar hotarele timpului spre ziua cea mare. Suspinul zăpezilor nu se opreşte decât în negura nopţilor. Iarna continuă a se frământa, când în cerniri de fulgi mărunţi şi-nfriguraţi, când în scame mătăsoase de lapoviţă, când în ploi scăpate peste ramuri golaşe, când în şiroiri firave, fără noimă. Toate acestea povestesc parcă despre resemnarea anotimpului alb şi retragerea lui în cetatea amintirilor.
Undeva, la poarta zărilor, se simte zvon de primăvară, ţanţoşi, ghioceii deja zâmbesc prin colţuri de grădini, mângâiaţi de privirea blândă a soarelui. Peste câteva zile va fi iarăşi 24 februarie, zi aleasă la noi pentru frumoasă şi spornică sărbătorire, după credinţa populară. Ne bucurăm cu Dragobetele, zi a iubirii şi a dragostei la români. O zi care se dovedeşte a fi totodată şi capul primăverii. Ea vesteşte apropierea anotimpului germinării şi-al regăsirii întru nouă trăire pentru multe dintre minunile naturii şi-ale vieţii.
De aceea, o mulţime de lucruri se vor a fi începute în această zi, să aibă spor apoi oamenii preocupaţi de treburi întru prosperitatea lor şi-a celorlalţi. Femeile harnice deretică prin casă, îndepărtează praful, pun obiectele în frumoasă rânduială, pentru a veni binele şi belşugul în curtea lor. Vitele dau să se întoarcă de la iesle, caută colţul ierbii şi frăgezimea mugurelui, nu mai rumegă aşa mult nutreţ. Sătenii ies de la gura sobei, îi afli mai mult afară, în mângâierea luminii primenitoare, curăţă grădinile, pomii, viile, înnoiesc gardurile şi nu mai mănâncă aşa mult ca în zilele de iarnă.
Se spune că Dragobetele este fiul Babei Dochia. În obişnuinţele poporului se crede că, la noi, el este simbolul dragostei. Cum este Eros, în mitologia greacă. Şi Cupidon, în mitologia romană. De Dragobete, se deschide primăvara la lume. Se dezleagă ciocul păsărilor, care incep să cânte din ce în ce mai des, în inconfundabila revenire a naturii la frumuseţile ei. Pe la ferestre se aude glas de mierle. Unele necuvântătoare s-au reîntors deja pe la cuiburi. Încep a cânta şi a se împerechea.
Prin satele din Negomir, de ziua împerecherii păsărilor, se împerecheau şi tinerii. Fetele opreau apa scursă din topirea zăpezii în această zi şi se spălau cu ea, să fie mai frumoase. Veselia mare îi cuprindea pe feciorii şi fetele din Broşteni, Alimpeşti, Cârligei, Albeni şi Petreşti, care se înveşmântau de sărbătoare, ieşeau pe la porţi şi prin răscrucile din vatra satelor, împărtăşindu-şi cuvinte dintre cele mai potrivite pentru dragoste şi trai frumos.
Pentru tinerii din Bolboşi, această zi vestitoare de primăvară era mai mult decât un prilej de încercare a sentimentelor şi credinţei întru iubire. Ei se sărutau, dar se şi dădeau în dăinăuşi. Să fie sănătoşi şi uşori ca fulgul toată vara! La Câmpofeni, în această zi, nu mai era loc pentru scrânciob. Aici se încingeau spectaculoase bătăi cu zăpadă.
Spre a le merge bine toată vara, fetele şi băieţii din Săuleşti făceau dragoste. Şi tinerilor din Aninoasa le plăcea viaţa. De Dragobete, ei îşi vorbeau cu pasiune şi se iubeau în credinţa că peste vară nu vor fi singuri pe ogor, că îşi vor aduna forţele şi împreună vor isprăvi cu folos treburile.
Fetele şi feciorii din Cârligei şi Novaci îşi adresau cele mai alese vorbe de dragoste, crezând că numai aşa le va merge bine şi vor fi îndrăgostiţi şi iubiţi de toată lumea pe parcursul întregului an. Prin satele de pe Valea Jiului, în această zi de sărbătoare, băieţii sunt tare preocupaţi. Ei caută să sărute sau să ciupească cel puţin o fată. Se îmbracă în costume tradiţionale şi se întâlnesc în ritm de joc şi dans, încercând să-şi deposedeze partenerele de batiste sau brăciri.
Femeile şi fetele care nu s-au sărutat ori nu au fost ciupite în această zi, vor fi urmărite de Dragobete. Cum spune şi cântecul, născocit tocmai din aceste fericite clipe: „Moşule, cocoşule,/Ce ţi-e barba roşie?/Mi-au roşit-o fetele,/Făcând Dragobetele.” Se credea că aceia care se sărutau nu se vor supăra deloc şi se vor ajuta mereu unul pe celălalt.
Iată, câtă reciprocitate, înţeleasă şi aplicată! Ce-i mai frumos decât aşa? Să iubeşti şi să reuşeşti în viaţă împreună cu fiinţa dragă! Credinţa în ajutorul celui de lângă tine a statornicit în satele din zona Roşia-Jiu obiceiul înfrăţirii, al însurăţirii întru farmecul şi afirmarea vieţii. Potrivit spuselor din bătrâni, de Dragobete, nu se lucrează. Pentru că este rău de lovituri, de pocituri, de friguri! Iată de ce este aşa de aproape primăvara cu descântecele ei!
Altfel, coboară iarna-n crugul vremii. Lovesc lăstarii-n mugurii tăcerii. Aleargă în ocoluri mieii. Încă mai dorm pe sub zăpezi ghioceii. Se porniră totuşi apele, să spele făgaşele. Veni-va în curând covorul ierbii să-nvelească-n verde prundul! Până atunci mai e puţin, foarte puţin.
Cântă-n lizieră mierlele. S-au trezit pădurile! Vine Dragobetele! Se sărută fetele!…