Ce gând măreţ, să urci pieptiş până-n grinda muntelui, să fii tenace şi stăruitor! Să prinzi de-aproape suspinul apei zvârlite-n puterea clipei peste prispa cascadei strălucitoare-n soare! Ce minunăţie rară, s-asculţi cântecul izvorului! Urmezi apoi calea de freamăt a şopotului argintiu, chiar de la desprinderea lui de strânsorile adâncurilor, şi-ţi umezeşti pleoapele, ca de la ochi la ochi, cu lacrimi celeste, tămăduitoare. Atunci, îi simţi mângâierea izvorului, îi simţi răcoarea revigorantă şi te-mprospătezi cu aerul acestei dimineţi improprii fiinţei tale.
Cu fiece prilej al întâlnirii, dintre deschideri misterioase de stâncă sură şi umbroasă, izvorul te priveşte luminos şi temerar. Ivit din despicături de piatră învelite-n mănuşa covoraşului de muşchi stâncos şi protector, ori prelins din piepturi plumburii de stâncărie, dantelate cu lujeri de iarbă verde, izvorul zâmbeşte discret soarelui în inedita sa naştere. Te opreşti şi îl priveşti cu prietenoasă şi fecundă mirare. Te aproprii, îl mângâi pe creştet şi îţi treci palmele prin sufletul său mărinimos. Nu-i desluşeşti pletele, dar fiorul binecuvântat al undei lui îţi fulgeră prin toată fiinţa.
Izvoarele înseamnă viață
La un moment dat ai senzaţia că l-ai prins în mâinile tale, dar nu este aşa. Izvorul nu se-ntoarce niciodată din implacabila-i călătorie. În surâsul şi răcoarea şuvoiului cules vremelnic în căuşul palmelor parcă simţi ceva din zvâcnetul înmuguririi vieţii, o preumblare demiurgică a apei de izvor, ca minune a existenţei. Bei şi te răcoreşti cu apa-i pură, dătătoare de sens vieţii, şi neîndoios te întrebi: „Cum ar fi lumea fără strălucirea izvoarelor?”, iar răspunsul vine aievea: ”Tăcere poate şi deşertăciune, nici urmă de ceva, nimic şi iar nimic.”
Să cauţi mereu cântecul izvoarelor! Ce descindere preţioasă! Să urci spre plaiuri sau mai sus, în piatra munţilor, mai aproape de freamătul norilor, în miezul fulgului de nea sau în ropotul ploilor. Şi-apoi vei descoperi şuvoaie şi iar şuvoaie! Susur şi murmur zgomotos, mai la vale! Şi râuri, multe râuri şi fluvii, toate frumos curgătoare! Şi Jiu, şi Olt, şi Cerna, şi Motru, şi Dunăre, şi mare, şi lume, şi viaţă, numai viaţă!
Câte lasă peste zare acest miraculos dar al naturii, de care se leagă zămislirea şi perpetuarea vieţii. El, izvorul, împânzeşte pământul cu cea mai de preţ bogăţie, apa. Prin ea se-mbracă muntele cu brazi şi alte podoabe verzi, plăcut mirositoare.
Mergi de le prinde în pieptul tău respirarea! E nemaipomenit de crud şi-atât de primitor aerul pădurilor. Să-l preţuim cum se cuvine! Şi să-i întărim învelişul verde, ocrotitor şi binevoitor.
Ce-ar fi Terra, fără apă? Ce-ar fi Terra, fără păduri, fără albine şi alte atâtea vietăţi, plante frumos crescătoare şi fiinţe trăitoare-n prielnice simbioze, mereu trebuitoare căii bunei convieţuiri. Nu-i greu de imaginat ce poate fi Pământul fără lacrima izvorului. Pustiu şi praf, şi piatră! Necuvântare şi-ncremenire peste tot!
Priveşte firul ierbii, Omule Bun, şi-ţi linişteşte pasul! Înclină-ţi trupul în vălul izvorului şi potoleşte-i dorul de soare şi lumină! Păstrează-i cristalină privirea şi-ndepărtează cât poţi duhurile rele ale arşiţei! Ascultă glasul pădurilor şi lasă-le-n ram vuietul nepieritor, întreg spectacolul vieţii lor inconfundabile, păstrează-le neatinsă virginitatea!
Admiră zborul şi umple cu triluri de păsări luminişurile! Ascultă glasul cerbilor, cată spre culmi să întâlneşti vreun salt de ciută şi intră prin desişuri, să vezi de-i sănătos făgetul!
Te minunezi de zvâcnetul păstrăvilor în bulboane şi simţi că-n vaduri râul nu se vaită! Trezeşte-te-n poiene, apropie-ţi miresmele tămăduitoare de gând şi suflet, mângâie cu geana minţii şi înţelepciunii zâmbetul florilor, îmbrăţişează plaiul pictat în fragede culori şi-ascultă cântecul năvalnic al gâzelor!
Roagă-te Domnului s-alunge ţâfna mistuitoare a secetei
Priveşte insistent ochiul fântânii şi vezi dacă ceru-i pe acolo, pe vatra de pietriş a satului! Roagă-te Domnului s-alunge ţâfna mistuitoare a secetei, să scuture la vreme cohortele de nori, să-ndepărteze gândul rău al vremurilor, să ai iarăşi lângă casă, în îndestulare, apa!
Du-te pe-ntinderea câmpurilor şi mângâie creştetul spicului, scaldă soarele în asfinţitul roşului de mac şi-ntoarce-ţi paşii spre vadul râului scânteietor printre plete de sălcii şi miresme îmbietoare de vară sănătoasă! Urcă-ţi gândul până-n frunţi de Carpaţi, cerându-le îngăduinţă ca nu cumva să-şi închidă vreodată vanele ramurilor de izvoare şi râuri! Rogu-te binelui şi binefăcătoarei rostuiri în treburi, belşugului mulţumitor, înţelegerii şi bunei-credinţe în vetrele satelor noastre!
Căutaţi, prieteni buni, în taina gândului şi nu rătăciţi vreodată grija pentru limpezimea cerului! Pentru puritatea aerului şi strălucirea apelor!
Nu aş vrea niciodată să vină vremea când, într-o neaşteptată disperare, să fim nevoiţi a alege între licărul aurului şi strălucirea izvorului curat. Sigur, atunci, vom alege izvorul! Pentru că apa este mai preţioasă decât tot aurul din lume! Valoarea ei este incomensurabilă! Apa este viaţă şi numai viaţă!
