Zgribulit şi resemnat, noiembrie coboară spre iarnă. A-ncremenit în promoroacă întregul peisaj submontan iar pădurile şi-au învelit tâmplele cu broboade din şnururi şi flori de chiciură. În liniştea adâncă a munţilor pătrunzi în aceste zile cu temerea singurătăţii. Rareori, tăcerea este sfâşiată de glasul vreunei vieţuitoare pierdute în sălbăticia neprietenoasă a locurilor. Voci reci, ciudate, nedesluşite uneori, voci ale păsărilor îngrijorate pentru siguranţa lor spintecă înaltul pădurilor înfrigurate.
Dincolo de adâncul codrilor seculari, se aud susurând apele Tismanei, în repeguş subţire şi cristalin, uneori vioi, alteori mai lenevos, furişându-se printre bolovani şi pinteni de versanţi îmbrăcaţi în hainele de aramă ale frunzişului veşted. Râul pare mai încercat ca altădată, este vlăguit de bulboanele şi vuietul său de odinioară. Aceste străluciri de izvoare au fost răpite de constructori cu vocaţie de întemeietori ai cetăţilor luminii şi-au fost înturnate prin miez de cremene spre turbinele din adâncuri, unde vălul argintiu al apelor este convertit tehnologic în energie şi străluciri de lumină peste vale, peste sate, peste oraş, peste plaiuri şi în virtuţi ale bunăstării oamenilor.
Pe sub margini de codru pierdut în necuprinse perdele de ceaţă densă, foşnind în somnul frunzişului rătăcitor pe cărări, trec turmele coborâte dinspre sălaşele şi stânele din Şarba, Frumosu, Păltinei, Merişor şi Sliva. Ciobanii spun că munţii au început să îndure iar năravurile secetei trufaşe, înscăunate prin aceste ţinuturi încă de la începutul verii.
Îngrijorător este că mioarele-s tot mai puţine în brâu de pajişti şi-n ţarcurile satelor. Veteranii munţilor au început să se retragă în scapăt de poveste, în legende şi-n amurguri de viaţă, în locul lor – feciorii nu se apropie să-i moştenească în tradiţie, nu au tragere de inimă să ducă peste vremuri, cu hotărâre şi iscusinţă, rânduiala şi fascinaţia meşteşugului. Nimeni nu le cere obroc pentru această îndeletnicire. Tainele oieritului sunt pentru ei încă de nepătruns, dar munţii îi aşteaptă şi fermele nu-s greu de rostuit în pajişti de Carpaţi!
Peisajul este la fel de generos şi în acest sfârşit de toamnă. Pădurile şi-au deschis ferestrele, numai clăbicii de ceaţă nu ne lasă privirile să scormonească mai mult în cetatea lor. Se pot vedea din nou izvoarele scânteietoare prăvălindu-se peste praguri de stâncării sure, despletindu-şi şuviţele argintii în tăişuri de piatră rece şi înecându-şi gândurile în horbota valurilor de sub talpa muntelui.
Nu se arată a fi în putere ca altădată izvoarele! Rar s-au văzut şi s-au găsit pe trunchiurile sure ale fagilor chite de bureţi fragezi şi frumoşi în această toamnă. Norii au uitat să mai treacă peste păduri, să mângâie cu aripi de ploaie scoarţa arborilor şi să-i înzestreze cu fructul acestor bunătăţi atât de căutate pentru pitorescul şi gustul lor, păstrăvii de fag fiind o delicatesă notabilă în obiceiurile şi-n mesele tradiţionale din viaţa satelor situate în preajma Tismanei.
Seceta a sărăcit şi rodul castanilor din Pocruia şi Ieroni, miezul frunctelor nu a mai fost aşa de bogat şi dulce ca altădată.
Dintre vârfuri de păduri căţărate pe creştet de munte, Schitul Cioclovina se arată alb şi tăcut, străjuit de coloanele fagilor zvelţi şi agăţat parcă de marginea cerului. La baza lăcaşului zidit sub ochiul zării, tăcerea mitică a văii este protejată de culmile domoale, care închid depărtările ca într-o cetate medievală.
Pădurile urcă pantele, când line, când abrupte, păstrându-şi în ramuri roiuri răzleţe de frunze arţăgoase, prinse într-un joc al culorilor arămii care devine cu fiecare zi ce trece mirific şi fantomatic. Spre frunţi de costişă se-aude vaierul vântului scăpat de pe golurile alpine şi intrat ca o nălucă în bezna ceţei de pe vale.
Toamna aşteaptă să părăsească Tismana. Jos, printre colţuri de stâncă resemnată, vlăguit în vuietul hidrocentralei, râul tot mai şuşoteşte în valuri înspumate. E un pic de nelinişte în gândul nostru, nu mai zărim umbra păstrăvului săgetând vălul bulboanelor.
Sus, sub pereţii prăpăstioşi ai muntelui, zidurile mănăstirii păstrează în pagini de hrisov legendele trecutului. Sub efemere tresăriri şi mirări, Stârmina îşi vântură iarăşi şuviţele argintii în fereastra fagilor singuratici şi-n privirea călătorului surprins de neaşteptata revenire a şuvoiului în cascada rămasă cândva fără cântec de val şi fără strălucirea izvorului său de basm.
Tismana, satul-oraş, se lasă uşor spre lunca ascunsă în zarea de ceaţă a lunii noiembrie. Prin risipiri de grădini tremură cireşii. Nu mai ard aşa de frumos în ferestrele toamnei, iar frunzele lor se răresc mereu în zbor de vânt peste poteci şi poiene părăsite de cântec.
Gutuii şi-au pus în ramuri felinare, luminând calea toamnei printre caii hoinari din Costeni şi Celei. Prin lunca Orlei, ciopoarele de oi îşi mângâie paşii cu sufletul florilor de brumă. La gura sobei, serile sunt tot mai lungi şi pline de poveşti pentru copii. Alexandra aşteaptă să ningă iar cu fulgi mari şi deşi în fereastra casei.
