Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Despre istoria și istoricii Gorjului (VII)

Despre istoria și istoricii Gorjului (VII)

Submitted by on 7 December 2016articol citit de 702 ori | No Comment

Cercetările privind realizările istoriografiei române se găsesc de mai mult timp într-o continuă expansiune, ele fiind preocupate de inventarierea principalelor rezultate ale domeniului și deopotrivă de localizarea pe spații geografice distincte. Orice bibliografie istorică nu se poate cantona doar în evidențierea „vârfurilor”, prin care – desigur – i s-a direcționat evoluția, preocupările istoriografice din arealul mai îndepărtat marilor centre științifice direcționându-și, în proporții diferite, eforturile de investigație spre scopul declarat de a „completa” înfăptuirile majore ale Științei istorice.

Gheorghe Nichifor și Andrei Popete Pătrașcu la lansarea unei cărți despre Holocaust

Gheorghe Nichifor și Andrei Popete Pătrașcu la lansarea unei cărți despre Holocaust

Trei ani mai târziu, în 1974, are loc Congresul al XI-lea al P. C. R., care adoptă Programul Partidului, unde în numai puțin de 18 pagini apare un rezumat ultrapolitizat al Istoriei naționale. Sunt precizate tezele oficiale definitive, orice altă interpretare fiind interzisă. În același an, criticul Edgar Papu a inventat termenul de „protocronism”, concept care a adunat sub stindardul său o seamă de partizani ai ideilor că poporul român ar fi fost unic și pionier în diverse zone.
Nu se poate neglija în această perioadă un anume apetit pentru refundamentarea și regândirea unor teme precum: istoria partidelor politice, mișcarea națională (apar informații, chiar înainte de 1989, despre Bucovina și Basarabia), fracționismul din mișcarea socialistă și comunistă, rolul personalităților în istorie, participarea României la conflictele militare din zonă etc. La facultățile de specialitate, studenții admiși în condiții de concurență incredibilă pentru zilele noastre, dezbăteau cu profesorii, sau între ei, toate aceste probleme, tabu în epoca istorică precedentă.

Istorici gorjeni în epoca comunistă

Aidoma celorlalți specialiști și istoricii gorjenii au rămas mai mult sau mai puțin captivi unor asemenea realități. Au scris în publicațiile locale intelectuali precum: St. Sterescu (persecutat politic, publică puțin, deși are multe de spus!), Oct. Ungureanu, Elena Udriște, I. Mocioi, Dan Neguleasa, V. Marinoiu, Gh. Calotoiu, G. Manoniu, Sevastian Popescu, C. Băleanu, Cornel Boca, V. Cărăbiș, Adrian Becherete, Cornel Cârstoiu, Gh. Micu, V. Andrițoiu, Iuliana Câmpeanu, Marin Arcuș, Victor Perescu, Victor Cosmulescu, Titu Rădoi, Dorel Corcoveanu, N. Gâtan, Ion Elena, Liviu Poenaru, I. Popa-Matei, Florina Popescu, Radu Raita, Otilia și Petre Gherghe, Cornel Ghițescu, V. Gogonea, Gr. Gugu, Xenofon Iacob, V. Irod, Gh. Gîrdu, Gh. Nichifor, dar și alții. Chiar dacă, de cele mai multe ori amprenta ideologiei comuniste își spune cuvântul, nu se poate eluda dorința acestora de a fi pe linia filonului tradițional (haide să-i spunem, mai bine, național!) al prezentării Istoriei. Oricum, diferențele dintre articolele publicate în „Steagul nostru” sau în regionalul „Înainte”, de la Craiova (cu abordări „cominformiste” evidente), și cele din „Litua”, „Gazeta Gorjului” sau „Coloana” sunt vizibile, demonstrând racordarea gorjenilor la istoriografia românească din anii ’70, unde componenta naționalismului comunist promovat de N. Ceaușescu era limpede. Dacă ar fi să luăm, de exemplu, numai articolele lui Oct. Ungureanu și Gh. Micu, primul publicist, al doilea cadru didactic, ambii însă cu studii în specialitatea Istorie sau ale lui George Manoniu și Sevastian Popescu, filologi, la care firește mai pot fi adăugați și alții, am putea realiza o autentică retrospectivă istorică a Gorjului. Utilizarea celor scrise de ei în anii ’70 – ’80, poate fi un bun izvor documentaristic.
În același context, dacă avem în vedere activitatea gorjenilor din afara meleagului natal, vom întâlni exprimări în planul cercetării științifice desprinse total sau parțial de învelișul ideologiei comuniste. Este cazul celor care abordau domenii mai puțin pretabile presiunii ideologice, deși nici în aceste situații nu se putea exclude în totalitate amestecul „politrucilor de control”: Istorie universală, perioadele mai îndepărtate din Istoria românilor, Istoria artei, Istoria filosofiei, Istoria literaturii, Arhitectură, Etnografie etc. Sunt și gorjeni, să-i luăm în calcul numai pe arheologi, „vitregiți” de obligativitatea de a cita din „sursele obligatorii”, chiar dacă nu scapă nici ei, uneori, de această „dulce povară”.
Dispariția regimului Nicolae Ceaușescu nu a condus automat la apariția unei noi generații de istorici, în rândul acestei categorii de specialiști conturându-se mai degrabă un gen de reconversie ideologică și conceptuală, care la nivel local s-a realizat cu dificultate. În anumite situații, pătrunderea într-o epocă de libertate a exprimării a însemnat doar eliminarea din scrieri a „balastului obligatoriu impus de regimul comunist”. Dintr-o altă perspectivă, ni se relevă și partea cealaltă a exagerării: o istorie eroizantă, cu prea mulți români rezistenți anticomuniști, în cultură, agricultură, cu armele în munți etc. (Va urma)

Comments are closed.