Mineritul din Gorj a suferit amputări serioase în ultimii ani după ce timp de circa șapte decenii cărbunele a fost cea mai importantă resursă energetică a țării. Fiind vorba de mai multe generații, cei din prezent avem tendința să uităm dificultățile începuturilor.Vă propunem în cele ce urmează un serial jurnalistic marca ”Vertical” care ne va purta în următoarele săptămâni cu decenii în urmă la exploatările de cărbune de la Cariera de zi Rovinari sau minele Schela și Baia de Fier. Mulțumim specialiștilor Muzeului Județean ”Alexandru Ștefulescu” pentru suportul documentar acordat.
În județul Gorj, în 1948 erau naționalizate 18 întreprinderi, aşa cum se arată în Raportul Prefecturii din 28 iunie 1948, trimis M.A.I. – Direcţia Generală a Administraţiei de Stat. La capitolul ”Întreprinderi naţionalizate pe seama statului” găsim Mina de antracit „Schela” proprietate Gh. Drosescu și Mina de grafit – Baia de Fier Gh. Damaschin.
Evoluția la Schela în anii ”democrației populare”
În 1948, după 11 iunie, va lua ființă I.C. Schela cu sediul Tg-Jiu, Regiunea Craiova. Naționalizarea din 1948 a găsit o înzestrare tehnică precară a exploatării care nu permitea creșterea producției într-o proporție semnificativă. În anul 1949 producția s-a ridicat la 7197, 4 tone, un an mai târziu s-a ridicat la 7497, 2 tone iar apoi s-a prăbușit în 1951 la 1324 tone iar la 1952 la 1482 tone.
Lucrurile se vor schimba începând cu anul 1953 când lucrările de investiții începute anterior se finalizează. Astfel, producția se ridică la 7818 tone în anul 1953, la 10 385 în anul 1954 și 11 386 în anul 1955.
În anul 1956, I.C. Schela fuzionează cu I. C. Rovinari, aceasta fiind un sector al acestei entități.
Transportul antracitului de la Schela la Tg-Jiu se făcea cu autocamioane, basculante și carosate. Principalii consumatori de antracit la vremea respectivă erau:Uzinele 21 Decembrie Copșa Mică; Carbochim Cluj-Napoca-producător de electrozi pentru export; Uzinele Sadu; Uzina K. Marx Târnăveni; Uzinele Flacăra Ploiești ș.a.
Investițiile de la Schela au făcut diferența, în doar câțiva ani producția a crescut la peste 10 000 de tone de antracit pe an deoarece se depășise nivelul trocului de lemn, roabei și sacului puse în mișcare de către muncitori. Lucrătorii de la Schela aveau acum vagoneți metalici, perforatoare pneumatice cicane de abataj, ventilatoare electrice, evacuarea apelor din mină cu electropompe, iluminatul cu lămpi cu acumulatori.
Construirea edificiilor social-culturale
La naționalizarea din 1948, la Schela existau trei barăci din paianță, în care două erau folosite ca dormitoare comuneîn cpndiții extrem de precare. Autoritățile comuniste au construit după 1950 mai multe apartamente, birouri, sală de cinematograf, dispensar, baie, garaj, , magazine, magazin alimentar și industrial. Localitatea și-a schimbat fața după 1964.
Dramele minerilor de la Schela
Potrivit regretatului Emil Huidu, la Schela s-au înregistrat foarte multe accidente în anii de funcționare. În 1970, numărul victimelor (decedate) a fost de 9 (nouă) cu vârste între 18 şi 39 ani, rămânând un număr de 6 (şase) femei văduve şi un număr de 9 (nouă) copii orfani.
După explozia din 23.12.1970, pe parcursul activităţii la mina Schela, până la închiderea acesteia în 1997 au mai avut loc încă 5 (cinci) accidente mortale, 4 (patru) datorită intoxicării cu metan. În total la mina Schela din anul 1970 până în anul 2001 au avut loc 17 accidente mortale din care două accidente colective.
Gheorghe Camciu, un miner ce a lucrat 14 ani la Schela, venit la 17 ani în Schela tocmai din Suceava, povestea cu mai mulți ani în urmă pentru cotidianul ”Gazeta de Sud”:
„A fost greu. Acolo știi când intri. Nu se știe când mai vii sau dacă mai vii. De unde și vorba aceea: «Noroc Bun!». Eu intram cu drag, dar e cea mai grea viață. La suprafață aveai aer, acolo primeai cu porția. Nu pot să spun nimic de bine. Au fost explozii. Au murit mulți. A fost o mină gazată. Puteai pieri în orice minut. Trebuia să știi unde să intri, pentru că erau locașuri în care era interzis să pășești. Unii au intrat și au rămas acolo. Nu mai vreau să aud de mină, că am trecut prin greutăți mari și nu mi-a folosit la nimic. Sunt bolnav. Nu pot răsufla noaptea. De câte ori nu era să mor. N-am aer. Am 67 de ani, poate oi mai duce-o un an, doi… Domnu-i mare! Nu se știe! M-am întors la Schela pentru că mi-e dragă. E mai frumos prin părțile mele, dar acolo nu mai am pe nimeni. M-am obișnuit aici!“, a povestit Gheorghe Camciu.(Va urma)
Antracitul ,carbune superior ,un fel de aristrocat energetic a murit odata cu marile uzine care il utilizau pt. productia de repere din industria grea…..viitorul acestui carbune inca nu a apus , noile tehnologii din industria farmaceutica si cea militara cu siguranta il vor cauta ,dar nu pt. ardere ci pt. alte calitati….o mie de tone vor aduce beneficii insemnate societatii romanesti .beneficii mult mai mari decat lignitul,carbunele care a ” ucis” o parte din judetul Gorj ,exploatat cu vreo 2 milioane de ani inainte de maturizare completa…..