Trăim fără nici o urmă de îndoială în secolul vitezei, al invenţiilor şi tot odată al globalizării. Este vremea atotputernicului calculator, a internetului, a telefoanelor mobile, a avioanelor cu reacţie ce sunt capabile să te ducă în orice colţ de pe glob în doar câteva ore, dar şi a trenurilor de mare viteză ce ating viteze de până la 577 km/h. Ziare prestigioase din întreaga lume se întrec în a anunţa noi descoperiri printre care un răsunet aparte îl au cele din domeniul medical precum inima şi ficatul artificial, dispozitive de mişcare pentru persoanele cu handicap locomotor sau dispozitive de vedere pentru persoanele cu probleme de acest gen. Este secolul în care invenţiile şi descoperirile te fac să speri că totul este posibil, viitorul nefiind limitat decât de lipsa noastră de imaginaţie.
În acest secol în care totul se derulează cu o viteză ameţitoare, undeva în Uniunea Europeană există totuşi o oază de calm şi relaxare, un fel de univers paralel, similar celor din opera lui Eliade, în care timpul curge după alte legi decât cele universal valabile şi unde spre „norocul” nostru trăim noi.
De un astfel de „noroc” am avut şi eu parte săptămâna trecută, când trebuind să ajung până în apropiere de Braşov, am avut inspiraţia de a alege ca mijloc de deplasare – trenul. Astfel, mi-am început călătoria iniţiatică ce a durat nu mai puţin de 13 ore, presărată din plin cu surprize şi peripeţii, cu ore lungi de aşteptare, cu trenuri anulate, măcar că afară temperatura nu scade sub 20 de grade, pentru ca în final situaţia să fie rezolvată de un tren în regim de personal. Călătoria cu trenul în regim de personal, pe o rută mereu „în lucru” este una aparte. Opririle din cinci în cinci minute în staţii dar şi între staţii, îngrămădeala şi lipsa spaţiilor pentru bagaje sunt motive temeinice pentru a lansa diferite teme şi de a discuta de cele mai multe ori în contradictoriu. Indiferent de structura şi componenţa grupului de discuţii temele sunt mereu aceleaşi, debutează cu problemele crizei, continuă cu politica şi sfârşesc prin a discuta despre femei.
Acum, când stau liniştit în faţa calculatorului, sorbind relaxat un ceai, gândindu-mă la colegii mei de călătorie, nu pot să nu mă întreb „oare ce o însemna pentru ei sintagma Secolul Vitezei?”.
Cei 20 de ani prorociţi de Siviu Brucan tocmai se sfârşiră, iar noi suntem tot aici, să fie nevoie de mai mulţi ani? Dar de câţi? Sau poate că doar anii nu sunt de ajuns, poate mai trebuie ceva? Dar ce? Legile globalizării dictate de puternicii de azi ai lumii de pe Wall Street sunt ineficiente aici, iar Europa de câţiva ani buni se chinuie să ne integreze prin tot felul de programe de pre-aderare si post-aderare.
Eu cred ca soluţiile la toate aceste întrebări şi la multe din problemele noastre de azi se găsesc în trecut. Trebuie, deci, să descoperim în ce parte a istoriei noastre am reuşit să ne imunizăm la tot ce este valoros şi mai ales de ce am hotărât să mergem prin istorie cu personalu’.
Jurnalul ce străbate timpul
