Amintirea satului Stejerei în memoria gorjenilor(VIII)

Orice menționare a satului Stejerei, în ultimul secol al existenței sale, nu se poate face fără a aminti personalitatea învățătorului ION TATOMIR, cel care a slujit învățământul din zonă în perioada 1921-1964. Acesta ne-a lăsat o serie de amintiri scrise spre sfârșitul vieții, mențiuni care ne pot ajuta să avem un tablou, fie și incomplet, asupra zonei și a învățământului din regiune în secolul trecut. În secolul XX, învățământul gorjean a trecut prin momente importante pe care învățătorul respectiv le-a trăit ca elev sau ca învățător  în slujba școlii.

Există câteva momente importante în această perioadă. Astfel, învățătorii de la Școala Stejerei-Pinoasa, au semnat cu toții telegrama adresată de Asociația Învățătorilor Gorjeni, Ministerului Instrucțiunii Publice, în 1932, prin care se făcea cunoscut că nu s-au primit salariile pe 6 luni. Din această cauză, învățământul era într-o criză fără precedent. În rândul învățătorilor erau mulți șomeri. Memoria documentelor a păstrat faptul că Ion Ionescu, Constantin Popescu și Pantelimon Pecingină, toți din Pinoasa, nu au fost încadrați în învățământ timp de 5 ani deși era nevoie de serviciile lor chiar în comuna natală.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, dascălul și ziaristul Gheorghe Lăscăteu scria despre condiţia cadrului didactic: “Amărât apostol! Tu ai auzit că pe cel ce-a avut necaz, Dumnezeu, l-a făcut învăţător. N-ai fi crezut, dar acum o vezi. Ai ameţit lumea cu pretenţiile tale. Te superi că simbria ţi-e prea mică? Ţi se pare! Nu uita că eşti apostol şi …apostolii Domnului nu primesc nici o plată pentru învăţătura lor” (Apostolul- 18 septembrie 1929). Se invoca  o situație identificată absolut corect, indiferent de epocă cadrele didactice au avut salarii mici și luate, în multe perioade, cu întârzieri foarte mari. Din acest punct de vedere, ”Gorjanul”(1924-1947)-săptămânal scris în mare măsură de cadrele didactice-a oferit numeroase exemple.

Dascălii  care au marcat învățământul din Stejerei sunt Dumitru Ionescu(1880-1890), Ion Velican(1890-1912), Ion Pecingină și Ion Vlădoianu(1912) sau Victor Velican, Constantin Mogoș și Vasile Cârstea, în anii Primului Război Mondial, Vasile Șerbulescu, Gheorghița Olaru, Ion Mărășescu, Gheorghe Buligan, Petre Tărăpoancă, Constantin Turcilă, Alexandru Săpunaru, Ion Homescu, Pantelimon Pecingină și Sofia Popescu la jumătatea secolului trecut.

Învățătorul Ion Tatomir a slujit învățământul din zonă timp de 43 de ani, între 1921-1964, formând generații de tineri care au reușit în viață.

Amintirile lui Ion Tatomir

Din amintirile învățătorului Ion Tatomir, datate 15 ianuarie 1970,  aflăm lucruri interesante despre epoca respectivă: ”Sunt născut în satul Stejerei, comuna Stejerei, județul Gorj, în anul 1899, iulie 18 din părinții mei Gheorghe I. Tatomir și Elena Gh. Tatomir, născută în satul Timișeni , comuna Roșia Jiu, fiica preotului Ion Davițoiu și a Ioanei Davițoiu din satul Timișeni, comuna Roșia Jiu.(…). În anul 1906, tata m-a dat la școală. Mama căreia îi ziceam ”muica”-m-a îmbrăcat cu o cămașe și izmene din pânză albă, mi-a dat un săcui alb cu mâncare în el și m-a trimis la școală cu vărul meu Vasile D. Tatomir, care era mai mare, prin clasa a III-a.

La școală erau copii mari, veneau din trei sate la școala din Stejerei: din Pinoasa, Găleșoaia și Stejerei. Mi-aduc aminte că unii dintre ei erau băieți mari  cam de 15-16 ani. Școala era înăuntru obișnuită și văruită, în loc de pardoseală era pământ.

Elevi  erau circa 50-60. Băncile erau lungi pe 2 rânduri, în fiecare bancă erau câte 5-6 elevi,  era o tablă și o masă cu scaun și câteva tablouri istorice. Acesta era mobilierul școlii și materialul didactic . Când m-am prezentat învățătorului Velican, el m-a mângâiat și m-a trecut într-o bancă.

La școală m-a luat în primire monitorul Nicolae Rovența Tobă. El ne asculta, ne învăța sub autoritatea învățătorului. Urmând la școală regulat și învățând bine, am promovat dintr-o clasă în alta până am terminat cele 5 clase primare la școala din Stejerei.

Învățătorul  nostru a început să se îmbolnăvească și nu mai făcea multă carte cu noi, lăsându-ne pe seama monitorilor. Tatăl meu se interesa prea puțin de mine, fiind ocupat cu muncile agricole , muica nu știa carte , deși era fată de popă, dar era dornică să ajung și eu om cu serviciu și să învăț cât mai bine, spunându-mi să învăț bine să mă fac popă ca tatăl său. Și tata era dornic de învățătură, spunându-mi ca să mă silesc la învățătură ca să mă dea mai departe la școală să mă fac popă sau dascăl. ”

Despre situația dascălului în perioada interbelică

În săptămânalul GORJANUL (14—15, anul IX, 15—22 aprilie 1932, Târgu-Jiu), găsim un reportaj  de la Congresul extraordinar al învăţătorimii gorjene care a avut loc, în 10 aprilie 1932, şi au participat peste 400 învăţători şi învăţătoare, precum şi oficialităţile ale vremii: prefectul Miron Constantinescu, dr. N. Hasnaş, Lt. col. P. Petrescu, fost prefect, Jean Bărbulescu, directorul „Gorjanului”, Ion Ciotor din Poenari, fost deputat, preşedintele „Asociaţiei Învăţătorilor Gorjeni”, Ion Isac din Pojogeni, deputat, învăţătorii Gh. Găvănescu din Corneşti, Petre Popeangă din Leleşti, Gh. Lăscăteu din Stolojani, C. Rovenţa din Hodoreasca, D. A. Berea din Stroeşti şi Nic. Popescu din Bobu.

Rolul învăţătorului în acei ani de repetate curbe de sacrificiu, de salarii neplătite cu jumătăţile de ani, de concedieri ale salariaţilor, de desfiinţare  a şcolilor, de bolnavi fără hrană şi fără foc în spitale, de fraude financiare de 19.749.998.151 lei în anul 1931, aproape cât bugetul Statului pe 1932, de atavism al intereselor personale parcă fără precedent, de criză teribilă, de neagră mizerie economică, de scăzut coeficient moral, de crud egoism, de luni în care un popor întreg renunţă la hrana fizică şi spirituală, închide ochii în faţa scenelor tragice ale sărăciei şi promiscuităţii, strânge pumnii şi scrîşneşte dinţii de atâta suferinţă, pare, în contextul de mai sus, de-a dreptul ingrat şi imposibil de îndeplinit. Astfel învăţătorul trebuie să fie un luptător pentru o mai bună viaţă socială. Munca lui e un apostolat. Obiectivele lui: salvarea satelor din robia materială, ridicarea sănătăţii morale în mediul rural. El este un stâlp pe care se reazimă edificiul social. Dacă era aşa, de ce ingratitudinea Guvernului faţă de ei? De ce lipsa de mijloace, mediul neprielnic, drepturile lui sfinte nesocotite, salariile reduse şi neachitate cu lunile, starea de cerşetori pur şi simplu a luminătorilor satelor, discriminarea lor ca slujbaşi ai Statului în comparaţie cu jandarmii, magistraţii, militarii, funcţionarii din oraşe, suferinţa fizică şi morală, disperarea, dezamăgirea, jignirea demnităţii umane, desconsiderarea lor în ultimă instanţă? De ce? Atunci și acum, situația nu pare schimbată în privința activității și renumerării muncii dascălilor.

Reprezentantul Guvernului, prefectul de atunci, le-a explicat învățătorilor flămânzi starea critică a ţării: fabricile nu mai lucrau, băncile îşi închiseseră ghişeele, țara nu putea să își plătească dascălii. Din nefericire, constatăm în aceste zile că lucrurile nu s-au schimbat prea mult!(Va urma)

Bibliografie:

  1. Ion Tatomir, Autobiografie(manuscris), 1970
  2. Mihail Pasere, Mihail Daniel Pasere, Monografia Rovinarilor:județul Gorj, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014
  3. Cornel Șomâcu, File din istoria școlii gorjene, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2010
  4. Vasile I. Popescu, Monografia Școlii generale din satul Stejerei-Pinoasa comuna Cîlnic, județul Gorj, 1969.