Dăruită de zei cu frumuseţi inegalabile, Cerna îşi susură valul şi-şi poartă, impasibilă şi solitară, legendele prin enigmatice deschideri de văi şi munţi. Cărările, vegheate de sălbăticie şi mister, urcă prin vuiet de codru şi freamăt de izvoare, purtând la deal şi la vale taine ale inimilor şi paşilor celor ce s-au perindat prin ferestrele de timp ale acestor locuri. Trăieşti o rară mângâiere de suflet, să-i asculţi pe bătrâni povestind despre drumurile mioarelor spre pajiştile înalte ale Gârdomanului, Stânei Mari, Mănesei, Scărişoarei şi Godeanului, despre idilele înfiripate cu dor prin poiene şi padini cu brazi, sub vălul crud de înger din răsfăţul văilor primitoare, după trecerea ploilor purificatoare ale cerului, ca o rară binecuvântare de viaţă.
Feciorii şi fiicele muntenilor de aici au atins lăstărişurile cu şoapte de iubire şi desfătări de suflet, trezind potecile, în pas timid şi legănat de vise. Trăirile şi gândurile lor încă nerostite au coborât în adâncimi de amintiri, odată cu apusul stelelor în liniştea mare şi tainică a lacului de la Valea lui Iovan, ce a umplut cu fericire şi mult dor aproape toate minunile Cernei.
Dincolo de pragurile de piatră, lăsând în treacăt tulburătoarele şi înspumatele zbateri dintre geanţurile Cheilor Corcoaia, fără vlagă parcă, Cerna se rostogoleşte obosită peste stâncării, pierzându-se la vale, subţire şi ciudat de tăcută, pândită ici-colo de pereţii suri şi semeţi ai munţilor pe care se mai caţără din loc în loc copăcei de liliac. Tumultul, viforul albiei şi multe dintre cântecele ei se înecaseră la Valea lui Iovan, în braţele barajului de piatră, unde lacul închide fără milă toate iubirile şi dorurile, toate durerile şi jertfele ce-au zămislit trufaşa zidire din amfiteatrul munţilor.
Dincolo, în priveliştea îndepărtată a munţilor, peste faţa luciului de mare albastră, stranie lacrimă de cer ivită între vârfuri semeţe, cu toate apele cuprinse în somnul adâncurilor nevăzute, ca într-un neumblat templu al himerelor, poţi desluşi îngemănarea drumurilor pline de uimire, şerpuind agale între păduri şi soare, între culmi şi cohorte de nori călători. Sus, vei afla nopţile şi spectacolul cerului cu puzderia de stele dăruind pământului vraja şi lumina. Dincolo de ape, înspre adâncimi de vale, ar mai fi de găsit lumea răpită din legende, cu tot mai rare aduceri-aminte despre vadurile în care ochii fecioarelor se limpezeau şi se însoreau cu viaţă în zburdălnicia neprihănită a râului argintiu.
Parcă zăreşti printre amintiri legănarea celestă a zânelor prin unduiri de valuri, cu plete umezi lăsate să curgă pese umeri zvelţi şi albi în vara însorită, cu iia umedă şi desfirată, lipită peste voluptatea şi jocul sânilor liberi, ca doi muguri de rouă vrăjiţi de lumina munţilor. Toate aceste imagini de taină revin parcă dintr-o lungă aşteptare a clipelor de basm, odată cu zămisliri adevărate ale vieţii de lângă frunţile de stâncă ale Godeanului, ca să se piardă iarăşi, cu tot farmecul şi gingăşia acelor vremuri, în jocul fără noimă al idilei de lângă pintenul sur al Chiciorei.
Lacul a închis totul, ca într-un amvon al luminilor ascunse. Au rămas însă aici legendele vechi. S-au născut altele. Acolo, deasupra Iovanului, umărul alb al muntelui s-a prăbuşit, împingând în gura lacului pe Tudor şi Măriuca, doi boboci de fericire abia legaţi de inelul logodnei. Nu-i ajunseseră colosului de calcare atâtea nuntiri ale morţii. Trebuia stinsă şi această poveste de iubire, să i se lase ţinutului şi legenda celor doi tineri jertfiţi de trufia muntelui.
Câte Ane au udat cu lacrimi această nemiloasă şi mare întindere de ape a Cernei?
Lupta cu stânca şi apele a căpătat de multe ori dimensiunile tragediei pentru ca, peste lespezile din vatra văii, să se ridice un auster ochi de mare, înconjurat din toate părţile de privirile negre şi nesupuse ale vârfurilor pizmaşe din cetatea munţilor înalţi.
Acolo, la întâlnirea cu Iovanul, au amuţit pentru veşnicie spasmele bulboanelor şi cascadelor duruitoare dintre misterioase strânsori de piatră. Nu e prea departe însă zâmbetul cărunt al izvoarelor Cernei. De acolo, potecile mai poartă şi azi spre stâne şi pajişti porniri năvalnice şi tandre ale freamătului de fericire. Fetele şi feciorii îşi lasă încă în voia munţilor iubirile clocotitoare, picurând în focul inimilor câte ceva din taina şi gingăşia plaiurilor Cernei. Plaiuri pline de cântec, de doruri şi poveşti de viaţă fremătătoare, în grai de inconfundabilă fericire şi rai mărinimos de munte.
