Așezarea gorjeană Stejerei, astăzi doar o amintire, a avut un trecut memorabil datorită implicării locuitorilor prin muncă și sacrificiu. Exploatarea minieră a zonei a însemnat sfârșitul unei istorii de câteva secole. Deși nu a beneficiat de notorietatea satului Găleșoaia, încă din secolul al XIX-lea pământul de Stejerei era materie primă pentru olarii întregii zone. Satele Vârț, Stejerei, Pinoasa și Găleșoaia au avut un rol important în dezvoltarea olăritului din județul Gorj.
Stejerei a avut un rol administrativ foarte important timp de circa un secol. Prin legea administrativă din 31 martie 1864 se năștea comuna Stejerei care va rămâne, în configurații teritoriale diferite, până în 1943. Astfel, nucleului Stejerei-Găleșoaia i se vor adăuga Pinoasa până în 1865-1908, apoi Hodoreasca, Pieptani, Arderea după 1908. În 1943, comuna Stejerei era alcătuită din satele Găleșoaia, Hodoreasca, Pieptani și Stejerei. Așa cum aminteam în episodul anterior, după 1965 Stejerei a făcut parte din comuna Câlnic alături de satele Câlnicul, Câlnicul de Sus, Didileşti, Vălceaua, Hodoreasca, Pieptani, Pinoasa și Găleşoaia.
Tradiția olăritului
În secolul al XIX-lea la Stejerei se practica olăritul la nivel relevant. În cartea ”Ceramica populară din Gorj”, Ion Mocioi și Virgil Vasilescu amintesc despre centrele de ceramică gorjene din perioada respectivă și despre carierele tradiționale pentru pământul de oale. Primele însemnări de acest gen se fac în 1883 și vorbesc de Stejerei. Se spunea acolo că în Târgu-Jiu erau mulți olari care lucrau cu pământ de Stejerei(din dealul Vârțului). Olarii din Drăguțești sau din Iași, lângă Târgu-Jiu, lucrau cu pământ din Stejerei. De fapt, era un troc al olarilor cu porumb și grâu contra materie primă. Treptat, toți olarii de lângă Târgu-Jiu, un exemplu de 100 de olari atestați la Iași, s-au retras în cartierele ”Sisești” și ”Olari” din Târgu-Jiu, motivul principal fiind apropierea de piețele de desfacere.
La vremea aceea, comuna Stejerei cuprindea satele Vârț, Stejerei, Pinoasa și Găleșoaia-toate fiind sate de olari. Pentru Stejerei erau atestați la sfârșitul secolului al XIX-lea 10 olari: Alexandru Căldărușe, David Căldărușe, Vasile Paicu, Gheorghe Stanciu, Gheorghe Roxoi, Gheorghe Pasăre, Gheorghe Grecu, Pătru Budică, Ștefan Mocioi și Vasile Teocorilă.
Memoria documentelor a reținut că în comuna Stejerei erau straturile cu pământul cel mai bun din județ pentru olărie. Mai mult, mărturiile spun că era și cel mai ieftin(”Carul se plătește cu 3 lei”). Olarii din Stejerei vindeau produsele muncii lor la Craiova și Severin și aprovizionau ”satele de pe marginea Dunării până la Calafat”.
În târgul vechi săptămânal din Târgu-Jiu își vindeau oalele satele de meseriași de lângă dealurile Vârțului-Găleșoaia, Stejerei, Hodoreasca, Pinoasa și Arderea. În 1944, lucrau oale de pământ 95 de familii din Găleșoaia iar în 1973 rămăseseră doar 30 de familii cu această ocupație.
La sfârșitul secolului al XIX-lea erau în Pinoasa 32 de ateliere de olărie, ocupație care am văzut că s-a dezvoltat apoi și în celelalte sate ale zonei. La Stejerei, în punctul ”Tabăr”, s-a ținut anual, până în 1955, un bâlci anual între 18-20 iulie unde se strângeau meșterii olari ai zonei.
Evoluția populației
Populația satului Stejerei a avut o creștere constantă în secolul XX. Dacă în anul 1898 erau 400 de locuitori la Stejerei, la Recensământul din 1912 erau atestați 431 de locuitori. Recensământul din 1930 marca o scădere la 422 locuitori dar următoarele recensăminte, după Al Doilea Război Mondial, arătau creștere importantă: 463 în 1948 și 585 în 1956.
În 1948, Recensământul făcut de autoritățile comuniste a stabilit că în satul Stejerei erau 118 gospodării la o suprafață de 1325 de hectare pământ agricol. Suprafața medie revenită fiecărei gospodării din Stejerei era de 1,20 hectare. În fapt, erau 2 proprietari cu peste 20 de hectare, 2 proprietari aveau între 15-20 hectare, 5 proprietari aveau între 10-15 hectare, 4 între 8-10 hectare, 27 proprietari între 5-8 hectare, 29 între 3-5 hectare, 26 între 2-3 hectare, alți 23 de proprietari sub 2 hectare.
În deceniul următor a avut loc cooperativizarea agriculturii în zona Câlnic. La 15 februarie 1956, se inaugura în satul Pinoasa întovărășirea agricolă ”Grivița Roșie”, cu un număr de 34 familii și 42 de hectare. La 30 ianuarie 1957 se inaugurează întovărășirea pomicolă ”Drumul belșugului” din satul Găleșoaia cu 27 familii și 16 hectare teren. La 9 mai 1958 se inaugurează întovărășirea pomicolă ”9 Mai” din satul Stejerei cu 61 de familii și 52 de hectare cu Gheorghe Crețan președinte.
Amintirile profesorului Racoceanu
Stejerei, satul dispărut din cauza mineritului, a avut parte de un memorialist de excepție, profesorul ION RACOCEANU. Distinsul intelectual stejerean ne-a lăsat câteva amintiri importante pe care o să le reproducem în acest serial:
” Asemenea unui fluviu care-și formează albia, ponind de la cele două maluri acoperite cu vegetație ierboasă și lemnoasă, până la mijlocul apei ce asigura o simetrie perfecta, satul SREJEREI de întindea de la cele două păduri din nord și sud, care coborau, terasat, cu formele specifice de relief, până la drumul județean Motru – Poiana, care diviza în două părți egale:
– cea de la nord, dintre pădure și drumul amintit;
– cea de la sud, dintre pădurea “ Valea Popii” și acesta (drumul județean).
Ambele părți se subâmpărțeau la rîndul lor în două:
– cea de la nord, prin linia satului;
– cea de la sud, prin râul Tismana.
Ambele părți aveau aceleași forme de relief, deosebindu-se prin faptul că, cea de la sud avea în plus râul Tismana, iar cea de la nord, dealul ce o străjuia. Greșit s-a înțeles că satului îi aparținea numai partea din nordul râului, fără să se țină cont că și în sudul râului cetățenii aveau terenuri agricole și forestiere în Valea Popii.
Dacă admirai priveliștea satului din oricare punct al dealului ce-l străjuia, sau de pe culmea pădurii din Valea Popii, oricât te-ai fi străduit, nu scăpai din privire pitorescul râului Tismana, în timpul ploilor torențiale și topirii zăpezilor. Astfel, părăsindu-și matca, acoperea terasa de pe ambele maluri până la culturile agricole ce aveau o altitudine mai mare, unde se întâlnea cu frații și surorile mai mici (izvoarele cristaline și pârâurile ce se scurgeau din păduri și de pe dealuri și bălțile ce formau adevărate salbe în jurul ei) și la confluență îmbrățișându-se , formau o mare de apă, de la Hodoreasca Cîlnicului și până la Rogojelul Roșiei Jiu.
În amonte, furia apei își înălța glasul și valurile precum apele clocotitoare și zbuciumul neasemuit al mării. În aval se liniștea, producând mii de cerculețe la suprafață și un vuiet asemenea foșnetului frunzelor ce pribegeau în bătaia vântului, spre cele patru zări.
Nici paralelismul râului Tismana cu liniile satului nu era mai puțin încântător, care era asemenea unui șarpe ce-și mlădia corpul, realizând strategia pentru atacarea victimei, prin diferite mișcări curbe, liniare, diagonale ( de la stânga la dreapta) suișuri și coborâșuri.
De neuitat era priveliștea satului, de la începutul lui mărțișor și până la sfârșitul lui brumar, când estetica policromă a anotimpurilor își schimba veșmintele de la verde crud (primăvara), verde deschis (spre pârgă vara), auriu (toamna) și argintiu (iarna), timp în care cetățenii împânzeau ogoarele, pentru smulgerea rodniciei pământului, precum albinele stupului survolau văzduhul pentru a răpi din bogăția florală polenul și nectarul , atât de necesare producerii elixirului vieții – mierea.
Astfel, în campania de primăvară pentru semănatul culturilor, cetățenii mai săraci, formau echipe din câte două, trei sau mai multe familii și fiecare aducea din dotare utilaje agricole (plug, grapă, animale de tracțiune și utilaje de transport din sat către tarlalele respective). Tarlalele agricole erau situate în zona satului sau în afara acestuia și aveau anumite denumiri, astfel:
– “Puza“, care se întindea între Jiu și Jaleș, de la Bălăceștii Ceaurului până la râul Tismana;
– “Valea Popii“, între râul Tismana și pădurea cu același nume;
– “Curături“, între drumul județean Motru – Poiana și Balta cu rogozu ( o mlaștină în care se aduna apă din ploi și zăpezi, cu vegetație de rogoz și pipirig).
Din Balta cu rogozu și până la terasa râului Tismana erau “Treapurile“. Nu pe toată suprafața zonei amintite curăturile și treapurile erau izolate de Balta cu rogozu, ci numai cele care se întindeau de la proprietățile fraților Călărușe și până la Constantin Anițescu zis Țucan. Restul terenurilor nu mai era împărțit în două, după cum s-a amintit. ”(Va urma)
.Bibliografie:
- Ion Mocioi, Virgil Vasilescu, Ceramica populară din Gorj, Târgu-Jiu, 1974
- Mihail Pasere, Mihail Daniel Pasere, Monografia Rovinarilor, județul Gorj, ediția a -II-a, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2014
