Amintirea satului Stejerei în memoria gorjenilor(I)

Loading

Demolat la începutul anilor 80, satul Stejerei din comuna Câlnic a dispărut sub rotoarele excavatoarelor în căutare de lignit. Așezarea este  menţionată pentru prima data într-un hrisov emis la 31 octombrie 1579, prin care Mihnea Turcitul întăreşte lui Voicilă „cu fii săi moşie şi o moară în Galeşoaia, Stejerelu şi Sohodel”. Satul a  făcut parte din 3 comune: Stejerei ( până în 1943), Pinoasa ( până în 1968) și Câlnic în ultimele decenii.  Ca și la Găleșoaia, la Stejerei  se regăseau importanți meșteri olari.

Comuna Câlnic, situată  în partea de nord a Bazinului Carbonifer Rovinari, a fost una dintre cele mai afectate de  lucrările miniere din ultimele șapte decenii, satele Pinoasa, Găleşoaia, Stejerei fiind distruse  parțial sau total în căutarea cărbunelui. Satul Stejerei, aflat pe malul stâng al răului Tismana, avea printre vecini satele: Vârț, Câlnic și Șomânești la nord, Pinoasa la sud, Găleșoaia la vest ș.a.  Toate aceste așezări  au fost afectate de minerit mai ales după 1989.

Extinderi ale mineritului după 1989

Fiu al zonei, deputatul Ion Mocioi a avut la 1 octombrie 2002  o intervenție  în Camera Deputaților   intitulată „Strămutarea ilegală a satelor din zona minieră a Gorjului”. Parlamentarul gorjean protesta la vremea respectivă împotriva  ”acţiunii  Companiei Naţionale a Lignitului Oltenia de a strămuta ilegal satele tradiţionale ale Gorjului o dată cu extinderea fără cadru legal şi fără referendum al satelor privind carierele la zi pentru extragerea cărbunelui. În această situaţie se află numeroase sate din nordul judeţului Gorj, unele dispărute înainte de 1989, fără ca ele să fie măcar radiate din nomenclatorul ţării, fără aprobarea Parlamentului şi fără alte aprobări. Altădată se făcea această strămutare prin decrete dictatoriale. După 1989 s-au interzis astfel de acţiuni care au fost specifice epocii anterioare. De exemplu, satul Stejerei a fost ras de pe faţa pământului fără nici o aprobare, dar el încă figurează pe hărţile noastre. A fost demolat fără a i se oferi o altă vatră de amplasare. Casele de mare valoare a arhitecturii din lemn au fost distruse, refăcute din zid, fără a se respecta nici prevederile Legii locuinţelor. Ele au fost aşezate în zone fără racord la apă şi la gaze, fără alte dotări privind canalizarea şi limitarea suprafeţelor pentru refacerea gospodăriilor, a fost o altă problemă. Cetăţenii nu au putut da compania în judecată pentru că nu li s-a dat certificatul de proprietate de la primării. În momentul de faţă, de pildă, sunt pe cale de distrugere satele Hodoreasca, Pinoasa, Găleşoaia şi altele. Satul Găleşoaia, specializat în olărit şi alte meşteşuguri tradiţionale, e într-o situaţie de distrugere totală. Nu s-a făcut referendum, nu s-a oferit vatră proprie de strămutare. Cetăţenilor li se întârzie voit emiterea actului de proprietate, nu se respectă Legea locuinţelor, ca suprafaţă vitală pentru numărul corespunzător de persoane în familie etc., nu există nici măcar decretul acela dictatorial de strămutare de pe vremea lui Ceauşescu.”. Analiza profesorului Ion Mocioi, făcută cu mai bine de două decenii în urmă, a fost confirmată practic de istoria ultimelor decenii. Astfel, după patru decenii cât au fost amenințați cu strămutarea, locuitorii  din Pinoasa au aflat recent  că nu se va mai extinde înspre sat activitatea minieră din zonă.  120 de gospodării au supraviețuit  in satul Pinoasa.  Încă din  1983, s-au făcut planurile ca satul să fie strămutat pentru a se extinde carierele de cărbune din apropiere.

Sunt și alte semne care ne arată că cei 73 de ani de minerit din Gorj de până acum, sunt pe sfârșite. Bunăoară, în 2015,  Tribunalul București a admis cererea depusă de ONG-urile Bankwatch România și Greenpeace România, prin care era contestat acordul de mediu dat de Agenția de Protecția Mediului Gorj pentru defrișarea a  130 de hectare de pădure. Motivația de la vremea aceea  a fost  că acordul s-a dat pentru defrișare, nu și pentru exploatarea minieră în sine care are un impact asupra mediului mult mai mare decât defrișarea în sine.

Pe lângă impactul asupra mediului, ONG-urile au invocat și impactul asupra sănătății populației precum și impactul social, mai multe case din zonă fiind demolate în jurul carierelor de cărbune al Complexului Energetic Oltenia, de-a lungul timpului și familiile din ele strămutate.

În prezent, lucrurile sunt la fel de complicate. La începutul anului 2023, Guvernul a aprobat deblocarea Carierei Pinoasa, prin  scoaterea din fondul forestier naţional, fără compensare, de către Societatea Complexul Energetic Oltenia SA a terenului în suprafaţă de 106,3515 ha, în vederea realizării lucrării miniere de interes naţional şi de utilitate publică ,,Deschiderea şi punerea în exploatare a Carierei Timişeni-Pinoasa, judeţul Gorj, la o capacitate de 8.000.000 tone/an lignit”.

Recent, lucrurile s-au schimbat dramatic, Comisia Europeană aplicând o nouă lovitură devastatoare mineritului gorjean după numeroase măsuri defavorabile din ultimii ani.

Comisia Europeană a interzis României să pună în exploatare cariera din Gorj, cu o capacitate de 8 milioane de tone pe an de lignit, fapt care va afecta și producția grupurilor pe cărbune ale Complexului Energetic Oltenia rămase încă în funcțiune. ,,În urma analizei Comisiei Europene, pentru ca jalonul să fie considerat satisfăcător, s-a solicitat României să oprească defrișările pentru exploatarea cărbunelui/lignitului, aprobate prin HG nr.13/2023 privind aprobarea scoaterii definitive din fondul forestier național, fără compensare, de către Societatea Complexul Energetic Oltenia, a terenului în suprafață de 106,3515 ha, în vederea realizării lucrării miniere de interes național și de utilitate public ,,Deschiderea și punerea în exploatare a carierei Timișeni-Pinoasa, județul Gorj, la o capacitate de 8.000.000 tone/an lignit”, se arată în expunerea de motive a Ordonanței de Urgență nr. 12/2023.

Recurs la istorie

Datorăm lui Alexandru Ștefulescu aducerea în atenția publică a hrisovului emis  la 31 octombrie 1579, prin care Mihnea Turcitul întăreşte lui Voicilă „cu fii săi moşie şi o moară în Galeşoaia, Stejerelu şi Sohodel”. De atunci, menționările despre Stejerei  se înmulțesc:  hrisovul din 12 septembrie 1587 („cu Stăjerei până la podul nou, pe pârâu, până în via gârlei şi pe valea satului…”),  hrisovul din 26 aprilie 1620, în alte documente din secolele XVII şi XVIII, în Szathmary (1722), în Bauer (1778), în Nomenclatorul administrativ din anul 1864.

Localitatea a avut mai mulți proprietari  importanți, pornind de  la 23 ianuarie 1581, Mihnea Turcitul întărea  lui Tudor ocină în Stejerei cumpărată de la Marina şi tatăl ei Dan cu 900 de aspri.  Mai târziu,  în 26 aprilie 1620, Gavril Movilă întărea  lui Crăciun cu fraţii lui Stanciu şi Pârvu diferite cumpărături în Racoţi, Găleşoaia, Câlceşti şi Stejerei, cu martori din Cebăluiţi.   În anul 1831,  moşia era stăpânită de treti logofăt Vasile Moangă şi megiaşi pe trei moşi. Știm astăzi că  boierul Vasile Moangă, născut în 1753, la Brădiceni-Peștișani,  a fost un apropiat al lui Tudor Vladimirescu şi a deţinut funcţia de ispravnic. Era un om învățat, știa limbile slavă și greacă, era un boier cu experiență în administrație.

Proprietățile lui Vasile Moangă

             Vasile Moangă  avea proprietăţi întinse nu doar în zona Peștișani ci și la Târgu-Jiu. Tudor Vladimirescu a fost prieten cu Moangă, a  fost adăpostit în casa acestuia din centrul Târgu-Jiului, în 1814, când era ur­mărit de turci, dar și în zilele de început ale Revoluției din 1821.  În ianuarie  1821, potrivit istoricului Alexandru Doru Şerban,  în locul din faţa casei, unde se află acum micul parc care-i adăpostește statuia, a poposit Tudor Vladimirescu, în drum spre Pa­deş, împreună cu o ceată de arnăuţi. Tudor a intrat în casa lui Vasile Moangă şi i-a destăinuit planul său de a strânge o oaste de panduri, ca să atace Bucu­reş­tiul ţinut în mâini de turci. Boierul gorjean, fire prudentă, a refuzat să se alăture lui Tudor şi i-a prezis că nu va scăpa cu viaţă din această răscoală. Moangă s-a dovedit şi un adevărat om de cuvânt. A doua zi, când mai mulţi boieri s-au strâns în casa lui ca să-l întrebe ce a vorbit cu Tudor toată noap­tea, Moangă n-a scos o vorbă. În prezent, casa este de­clarată monument istoric şi a ajuns în proprie­tatea unui om de afaceri local.

        Familia Moangă devenită ulterior Mongescu, cu origini  în Brădicenii de altădată, a fost implicată de  la începutul secolului al XIX-lea în achiziționarea unor  moşii sau proprietăţi în diferite localităţi din judeţul Gorj. Vasile Moangă, cel mai cunoscut membru al acestei familii, a avut cinci moştenitori  băieţi: Nicolae, Vasile, Grigore, Constantin şi Ion zis şi Iancu. Dintre aceştia, Constantin Mongescu zis Costache sau Dinu, mare polcovnic a avut mai multe funcţii în administraţia judeţului printre care şi aceea de suptocârmuitor al plaiului Vulcan.             

 A fost căsătorit cu Ana Bălăcescu în anul 1831, fiica lui Constantin şi Ilinca Bălăcescu iar ca zestre a primit din partea soacrei sale, socrul fiind decedat la data căsătoriei, prin foaia de zestre din acelaşi an, proprietatea din Teleşti, doi boi, două vaci precum şi mai multe obiecte de îmbrăcăminte. Proprietar în Copăceni a ajuns însă Ion Mongescu, fiul lui Constantin şi Ana care a primit moşia de aici ca zestre din partea soţiei sale Ecaterina, fiica boierului gorjean Alecu Viişoreanu, fiul marelui boier patriot, stolnicul Barbu Viişoreanu, mare personalitate politică a judeţului.

Din moşia Copăcenilor ,  Slătioara după cum o cunoșteau localnicii, proprietate a familiei Mongescu, în anul 1864, la reforma agrară, au fost împroprietăriţi 15 locuitori.
După ce proprietarul Ion C. Mongescu a decedat în oraşul Târgu Jiu la vârsta de 60 ani la data de 19 iunie 1893, cei doi moştenitori ai acestuia, fiul Dimitrie şi fiica Ana au împărţit toată averea sa.

Prin actul de împărţire transcris la Tribunalul Judeţean Gorj sub numărul 1977 din anul 1893 aceştia au convenit la împărţirea averii rămasă de pe urma tatălui lor astfel:
Mongescu I. Dimitrie avea să stăpânească moşia Copăceni cu toate trupurile şi denumirile din care se compunea aceasta precum şi cu toate clădirile şi sădirile, moara şi altele. Tot lui îi mai era atribuită şi moşia situată în comuna Slivileşti cu tot ce se afla acolo dar şi casele cu toate dependinţele şi siliştea din oraşul Târgu Jiu strada Vasile Alecsandri.
Ana Viişoreanu avea să primească mai multe moșii în Mehedinți și Gorj, inclusiv punctul nostru de interes. Rămâneau să fie stăpânite în indiviziune muntele Nedeia din comuna Frânceşti dar şi moşia din comuna Roşia Jiu iar la acest partaj nu intrau şi terenurile cumpărate de Dimitrie I. Mongescu în comuna Teleşti.

La începutul secolului XX, documentele pomenesc doar proprietățile țăranilor liberi în zonă.(Va urma).

Bibliografie:

Alexandru Ștefulescu,Documente slavo-române relative la Gorj, 1406-1665, Târgu-Jiu, 1908

Alexandru Ștefulescu, Gorjul istoric și pitoresc, Tip. Miloşescu, 1904

Alexandru Doru Șerban, Personalități care au fost în Gorj, Ed. Măiastra, Târgu-Jiu, 2009.

Daniel Cismașu,  Familia Mongescu și proprietățile acesteia din Gorj, în VERTICAL, 31 iulie 2015

Ion Mocioi, Strămutarea ilegală a satelor din zona minieră a Gorjului, intervenție la 1 oct.2002 Camera Deputaților