Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Pe Transalpina, agăţaţi de cer…

Pe Transalpina, agăţaţi de cer…

Submitted by on 10 August 2011articol citit de 1,724 ori | No Comment

… Sfârşit de iulie, cu răscoliri trufaşe ale vremii, cu cer limpede şi încărcat de nori hoinari, plimbaţi de vânt şi vijelii în direcţii imprevizibile, cu furtuni gălăgioase şi netrebuincioase, cu ploi în cascade repezi, şiroiotoare, aducătoare de vâltori şi pagube, dar şi cu perdele dese,  domoale şi răcoroase, răsfirate în dezmierdare pentru natura copleşită de apăsarea arşiţei şi razelor albite de praf şi osteneală. Să priveşti peste zarea curată şi să-ţi laşi ochii rătăcind peste orizont de Parâng, pe linia muntelui mândru şi primitor, desenat pe cerul albastru al verii. Dar şi mai fascinant este să pleci spre deschiderea lui, să-i cucereşti cetatea şi să te bucuri de atingerea misterioasă a norilor risipiţi peste străluciri de cremene, surâs de izvoare şi unduiri largi de creastă.

Transalpina, calea rutieră din România aflată la cea mai mare altitudine

Transalpina, calea rutieră din România aflată la cea mai mare altitudine

Dacă vrei să urci până sus, în viscolirea voievodală a stropilor de ploaie zburaţi peste feţe de munte, trebuie să găseşti mai întâi calea spre noua lume a Transalpinei! De aceea, vei lăsa mereu la vale poveştile ungurenilor din Novaci şi satele megieşe, vei asculta doar un picuţ şuierul legendar al Gilortului şi te vei aventura spre bolţi de lumină celestă, cucerind versanţii serpentină cu serpentină şi nu te vei mai opri până ce bucuria întâlnirii cu minunile munţilor noştri nu-ţi va ocupa toată viaţa, toate împlinirile şi poate tot neamul tău, călătorule frumos! Vei ajunge dincolo de Jina Sibiului şi tot pe viers de fluier nu vei pregeta a povesti despre atâtea cele care ţi-au încântat drumul şi sufletul.

Drumul spre munţi
Urcăm pe curmătura povârnişurilor premontane, ascultând „inima” automobilului şi admirând de o parte şi de alta a tăcutului asfalt, pajiştile încărcate cu vite aflate la vărat, printre pâlcuri de fagi seculari şi vânjoşi, prinşi bine în trup de munte şi neclintiţi în iureş de hală cumplită. Sălaşe adăpostite  după culmi,  învecinate de izvoare cu adăpători şi popas, cu stâne şi ţarcuri, ziduri grele înfipte în glezna muntelui, mesteceni albi şi solitari fluturându-şi frunzele zburdalnice în zbor de vânt cuminte, motociclişti răpiţi de fascinaţia munţilor şi căţăraţi pe ocoliri de drum şi pante, iată doar câteva din ipostazele cu care te întâmpină realitatea începutului de drum spre Rânca.
Trecem de umărul Cerbului pe care stă cocoţat de atâţia ani releul de televiziune şi ne oprim pe platoul de pe creastă, până să coborâm spre porţile celei mai tinere şi spectaculoase staţiuni montane din România. Suntem privilegiaţi să avem o vreme însorită, cu bulgări de nori risipiţi peste orizontul clar şi fermecător al locurilor. Peisajul se arată privirilor noastre în toată splendoarea lui. Masivul îşi prezintă pe rând cele mai cunoscute vârfuri,  începând dinspre apus cu Parângul Mic, Parângul Mare, Mândra, Gemănarea, Gruiu, Mohoru, Păpuşa, limpezite acum de împăcarea soarelui şi umbrite de valurile norilor călători. Parângul Mic, aproape lipit de fratele mai mare dar cu ochiul pierdut spre Cârja şi Depresiunea Petroşani. Parângul Mare, semeţ şi mândru între piscuri, legat la frunte cu o beteală de ceaţă reavănă, să poată pătrunde depărtările şi să se creadă pe mai departe Olimpul Olteniei.
Mândra, Gemănarea şi Gruiu sunt alte creste care se prind mereu în zidul-lanţ pentru atâtea sclipiri de lacuri glaciare cuibărite în scobituri de văi şi prăvăliri de grohotiş. Mohoru, gata oricând să scoată în faţă versanţii lui pleşuvi acoperiţi cu jnepeniş şi pajişti umblate de mioare, cu zeci de cărărui spre şaua culmilor înalte dinspre curmătura drumului perindat prin istorie, de la împăraţii romani, apoi pe la regii noştri şi până în clipa scrierii acestor rânduri.
Se vede în inima staţiunii turla bisericii de lemn adusă tocmai din ţinutul Maramureşului şi încheiată aici, între cetini de brad şi poteci de legendă, pentru rugăciune şi dreaptă credinţă. Niciun zepelin nu staţionează în înalturile înseninate. Doar  zborul timid al unei parapante se stinge uşor după tâmpla pădurilor de brad din preajma cabanelor cu nume de vis. În faţa noastră, îmbrăţişând versanţii, s-a întemeiat staţiunea, cu străzile şi cărările nenumite încă, cu vile şi hoteluri, cu însăşi viaţa ei.

Dincolo de Rânca
Coborâm spre sufletul aşezării respectând calea rutieră. Nu ne abatem deloc din drum şi în câteva minute suntem de partea cealaltă a muntelui, sub privirile solemne ale Vârfului Păpuşa, înălţat ca o piramidă până sub tălpile norilor. Încercăm  să abordăm cu prudenţă prima înşiruire de serpentine dintre atâtea altele ce te solicită în descinderea Transalpinei, cea mai sălbatică şi îndrăzneaţă şosea din geografia ţării, ajungem la poalele Păpuşei unde adăstăm pentru a admira panorama staţiunii. Drumul se înfiripă şerpuind printre ruperi de versant şi îmbuchetări miraculoase din bogăţia florilor de plai, printre jnepeni scăpaţi din rădăcini, cu ziduri şi şanţuri pentru colectarea apelor din ploi, cu parapete şi podeţe, cu căderi de piatră sură în panglica de asfalt, cu alunecări de mal şi stâncărie pe margini şi cu atâtea alte semne care te fac să crezi că în curând te vei simţi tot mai agăţat de cer, aproape de lumea vulturilor şi a gândurilor răzleţe, temerare.

Pasul Urdele
Suntem sus, cu cerul în cârcă! Simţim în piept aerul răcoros al înălţimilor. Ne zgribulim bine, pentru că aici sunt mai puţin de nouă grade celsius. Temperatură de ianuarie. Numai Iorgovan, câinele alb şi trupeş cât un urs, aflat la turma baciului Todea, este în voia lui. Făptura-i străjuitoare acoperă ca o emblemă faţa munţilor. Dinspre adâncimi de plai, ca nişte ornice presărate între soare şi firul de iarbă, oile ciobanului stăpânesc muntele însufleţindu-l şi înnobilându-l. Înainte de a ne despărţi de această altitudine, ascultăm vorbele de duh ale păstorului şi ne rămâne în agendă câte ceva din povestea nescrisă a munţilor.
Aflăm că aici este locul cel mai înalt. Trecem din Oltenia în Transilvania cu 2 145 de metri mai aproape de Dumnezeu, prin pasul Urdele. Dincolo de creastă sunt lacurile. Acele oglinzi albastre zămislite prin căldări de genune, peste revărsări de cremene făcute ţăndări de ploi şi îngheţ, învelite de  nori şi ceaţă, de mister şi văl de amintiri. Lacul-iezer Gâlcescu, de unde Lotrul îşi leagă izvorul, lacul Roşiile, Lacul Îngheţat şi Lacul Verde, lacurile Mija şi Mândra – iată doar câteva din cele 22 de străluciri glaciare ce veşnicesc în sanctuarele munţilor, lacuri cu ape cristaline sărutate doar de botul moale, catifelat, al caprelor negre şi mângâiate de zbor de îngeri. Dincoace de marele brâu al Mohorului, lăsat spre răsărit, este Izvorul Urdele, cu şuvoi de ape gros cât un trup de om, pe care nu îl subţiază niciodată seceta, cât de aprigă ar fi ea.

Deasupra lumii
Privim în boarea depărtărilor. Întinderi dense de păduri de brazi coboară spre murmurul Gilortului şi înspre alte plaiuri încununate de raiul florilor şi alintări de miresme. Satele se disting greu în adâncimile albastre ce se conturează peste păreri de deal şi lunci. Şi Rânca a rămas la picioarele noastre. Suntem aşa de aproape de nori încât putem să acoperim cu adâncimea palmei Vârful Păpuşa. Baciul Todea îşi ridică toiagul şi cată spre Munţii Lotrului, să ne prezinte ţara de sus. Se simte aici ca acasă. Turma lui cutreieră toate feţele munţilor din preajmă, dar cel mai în siguranţă se simte pe cărările adunate din dosul Păpuşei, unde plaiul se duce mult, fără oprire parcă, spre Dengherul.
Îi este mereu aproape Iorgovan, câinele căruia i-a ales un nume de voinic viteaz. E prietenul lui cel mai apropiat. Îl ajută să-şi poarte turma pe-aceste lăsători dintre piscuri, printre zgrunţuri de piatră roasă de viscol, în cerdacuri de pajişti dulci şi generoase, unde curgerea tăcerii este tulburată doar de vuietul munţilor când fulgerele futunilor se-nfig în zor de stei şi când vâltorile spală versanţii cu iuţeala tunetului. Aici, în tainica vieţuire a virtuţilor, unde norii se tolănesc pe pământ şi uneori pleacă la vale, ucişi de răcnetul furtunilor.
Aici, unde cerul este mai aproape de oameni şi zeii coboară să se răcorească în lacrimi de izvoare!

Comments are closed.