Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Istorie » Modul de a se face politică între cele două războaie mondiale: Cine avea Guvernul avea și Parlamentul (I)

Modul de a se face politică între cele două războaie mondiale: Cine avea Guvernul avea și Parlamentul (I)

Submitted by on 10 August 2011articol citit de 991 ori | No Comment

Urmărind viaţa politică interbelică, remarcăm că oferta politică a fost extrem de diversă şi tentantă, iar modalităţile de influenţare a deciziei corpului electoral erau diverse,  partidul de la putere câştigând totdeauna alegerile, cu excepţia anului 1937. Din nefericire, multe dintre practicile politice de atunci se pot repeta şi anul electoral viitor.

Votul românilor din perioada interbelică era influenţat de partidele de la putere cu ajutorul instituţiilor statului

Votul românilor din perioada interbelică era influenţat de partidele de la putere cu ajutorul instituţiilor statului

Guvernul avea la îndemână propaganda de stat dar şi alte mijloace prin care îşi asigura victoria: instituirea cenzurii şi a stării de asediu, presiunea administrativă, folosirea forţelor de ordine şi chiar a armatei, implicarea justiţiei etc. Potrivit noii legi administrative din 1925, România se împărţea în judeţe şi acestea în comune. Cele două tipuri de comune erau rurale şi urbane, primele grupându-se în plăşi. În baza art. 11, primarul era capul administraţiei comunale, iar prefectul, în calitate de reprezentat al puterii centrale, era şeful administraţiei judeţene. Ministerul de Interne era cel care îndruma, coordona şi controla activitatea comunelor şi judeţelor (art. 13). Primarul era şeful poliţiei comunale, în conformitate cu art. 59.

O istorie care ne dă de gândit
În România dintre cele două războaie mondiale – aşa cum remarca un observator al epocii – administraţia a fost pusă în slujba politicii, deoarece primarii şi prefecţii erau „aleşi” sau numiţi mai mult după interesele politice decât după cele locale specifice. De fapt, fiecare guvern, în momentul preluării puterii, proceda la schimbarea majorităţii celor puşi anterior. Fără să exagerăm, prefectul, primarul, consilierii nu erau aleşi după merite sau competenţe, ci după capacităţile lor de „electori”. Aceştia trebuiau, în primul rând, să ştie „să facă alegeri”. Cu alte cuvinte, primarul era agentul partidului în comună, preocupările lui fiind mai degrabă pe această direcţie decât în plan administrativ.
Ion Mihalache, viitor lider al PNŢ, într-o lucrare publicată, în 1926, purtând titlul sugestiv „Lupta între lumea cea veche şi lumea nouă”, considera că „unul dintre semnele urâte ale vremurilor de trezire la o nouă viaţă, sub o nouă formă, a poporului român, în anii de după război, va rămâne desigur amestecul administraţiei şi-n special al jandarmilor în alegeri”. Actorii văzuţi ai alegerilor – candidaţii, erau sprijiniţi cu vorba de o masă nevăzută de învăţători, preoţi, moaşe şi perceptori, care făceau campanie electorală pentru un partid sau altul.
Ziaristul interbelic Filip Brunea-Fox  descrie în articolele sale din vremea alegerilor din 1927, câştigate de liberali, cum erau atârnate afişele electorale pe sârme, precum rufele la întins. „De-a lungul unor frânghii, ca nişte rufe, a fost înşirată toată literatura electorală. Bineînţeles, numai a guvernului. Păcat numai că „rufăria” asta nu era prea curată”. Pentru orice palmă de zid se dădeau, ca şi azi, lupte „ca pentru terenurile aurifere”, iar rarele afişe ale opoziţiei trebuiseră „să se refugieze în vârful unui copac sau pe spinarea unui automobil”. Când voturile celor vii nu le păreau îndestulătoare, reprezentanţii guvernului apelau la rezervele electorale din cimitire, presa vremii fiind plină de acuzaţiile opoziţiei, care spuneau că, la alegerile din 1927 au fost mobilizate alei întregi din Bellu. Ca un făcut, anul de graţie 2009 ne-a întors la realităţile interbelice.

Bugetarii puşi la treburi electorale
La 29 martie 1920, Ministerul de Interne a trimis o circulară către prefecţi, prin care le cerea să combată “cu toată energia”  orice “tendinţe  anarhice şi distructive ce s-ar ivi la sate”. Se recomanda autorităţilor locale, ca, în această acţiune de “potolire a spiritelor”, să utilizeze invalizii de război, preoţii, învăţătorii, studenţii, negustorii, adică segmente sociale importante legate de stat într-un fel sau altul. Se făcea precizarea că Ministerul de Interne “le va plăti transportul şi o indemnizaţie de deplasare”.
Pentru perioada respectivă, documente de la arhivele naţionale ne pomenesc faptul că în Gorj reprezentanţii Partidului Poporului au fost însoţiţi în campania electorală de prefect, pretori, administratori financiari sau revizori şcolari, uneori chiar de comandantul companiei de jandarmi.
Nici o activitate de stat sau social-culturală nu era ferită de patima luptei electorale. Directorii de şcoli se schimbau la conducere după partidul de la putere. Preşedinţii comitetelor şcolare erau aleşi, de regulă, cel puţin la şcolile mari din Târgu-Jiu, dintre fruntaşii locali ai partidului aflat la guvernare, contându-se astfel pe influenţa lor pentru satisfacerea anumitor nevoi ale instituţiei. Abia după desfiinţarea partidelor politice şi instaurarea dictaturii regale, lucrurile au început să se schimbe, unii profesori preluând conducerea unor astfel de organisme. Este de notorietate cazul Şcolii Normale, care, încă din 1919, a ales în comitetul şcolar pe fruntaşul liberal dr. N. Hasnaş, cel care devenit senator a deţinut şi funcţia de preşedinte al Comitetului Şcolar. Dintre reuşitele acestei colaborări să nu amintim decât clădirea actuală a liceului şi biblioteca.
Că fenomenul politic ajunsese la o amploare care afecta procesul didactic o aflăm dintr-o circulară a Ministerului Instrucţiunii. Acesta solicita şcolilor prin adresa numărul 2510 din 8 ianuarie 1925 să nu-i antreneze pe elevi în activităţi politice. Redăm un fragment din circulară publicat în lucrarea inedită a lui Gheorghe Serafim: “În ultima vreme se constată o scădere a disciplinei elevilor, atât în şcoală, cât mai ales în afară de şcoală. Participarea elevilor la manifestaţiuni politice zgomotoase şi dezordonate, în care se propagă ura unor categorii de cetăţeni ai ţării împotriva altora şi se aţâţă la scandal şi tulburări publice este în acelaşi timp nepotrivită cu spiritul de ordine ce trebuie să domnească în şcoală, dar e şi primejdioasă pentru îndrumarea sufletească a tinerelor generaţii. Să supravegheaţi lectura elevilor, controlând cărţile lor. Este absolute înterzis elevilor să aducă în şcoală şi să răspândească sau să citească publicaţiuni cu cuprins aţăţător la ură, la dezordine şi anarhie.”Prin acelaşi document, profesorii erau somaţi să interzică participarea elevilor lor la întrunirile politice, celor care ar încălca aceste măsuri urmând să li se impună sancţiuni dure.
Corpul didactic, cu rare excepţii, era antrenat şi el în aceste frământări politice, mulţi dintre profesori sau învăţători candidând în alegeri şi luând parte activă la campania electorală. În astfel de situaţii, cu profesorii împărţiţi în tabere, după apartenenţa sau simpatia faţă de partidele politice, greu se puteau instaura şi menţine în şcoală relaţii de colaborare şi sprijin între profesori. Se aflau într-o asemenea situaţie liceele târgujiene, cele mai concludente exemple întâlnindu-se la Liceul “Tudor Vladimirescu” şi Şcoala Normală.
Se ajunsese până acolo încât un subrevizor şcolar ca Alexandru Crăciunescu să fie avertizat de Ministerul Instrucţiunii în 2 iunie 1924, în urma adresei Episcopiei Râmnicului şi Noului Severin, pentru profanare. Alexandru Crăciunescu pusese peste chipul lui Hristos răstignit pe o cruce la răspântii, chipul unei persoane politice.

Comments are closed.