Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Mintenaş ninge şi la voi!

Mintenaş ninge şi la voi!

Submitted by on 7 December 2011articol citit de 2,278 ori | No Comment

Se tot încurcă rânduielile prin templul vremii. Toamna era hotărâtă să plece, dar şi-a mai uitat câte ceva şi se mai întoarce din drum când şi când. Luna lui Undrea s-a oprit deja pe uliţa satului. E cam întunecată la faţă, tristă şi tăcută, de parcă i-ar lipsi cam multe din bunurile pe care şi le-a adus pentru lumea plină de doruri. Copiii aşteaptă cel mai mult vânturarea norilor, să se umple costişa de omăt!

Cu cât înaintăm în iarnă, așteptarea zăpezii devine tot mai mare pentru toți gorjenii

Cu cât înaintăm în iarnă, așteptarea zăpezii devine tot mai mare pentru toți gorjenii

Se pare că zăpezile întârzie prin depărtări de basm. Sunt sechestrate de nevolnicele porniri ale anotimpului. Cerul este încă sărac, norii albi nu au învăţat să ningă iar munţii s-au uscat de dorul iernii. Au strâns în chingi de gheaţă izvoarele, să adape soarele. Au trimis spre zări vânturile să întoarne norii grei, să risipească peste culmi steluţe de nea ori lacrimi de ploaie, să cânte iar râurile şi să-nflorească bucuria de a trăi într-o lume cu freamăt de viaţă sigură, strălucitoare, fără griji ancestrale.

Amestecul anotimpurilor
E prea devreme printre noi, câteodată, primăvara! Atinsă de valuri rebele de vânt cald, iarna îşi ţine încă zăpezile în templul gerurilor. Prea multă gâlceavă este în cetatea anotimpurilor. Te mângâie primăvara în miezul iernii, foşneşte ninsoarea în floarea primăverii. E vară în sufletul lui martie şi în bobul lui octombrie. Şi câte nu-s? Aşa s-au amestecat de rău vocile şi obiceiurile vremii, încât naturii îi vine tot mai greu să-şi afle rosturile iar omului mai îndepărtată îi este tihna şi dulceaţa traiului.
Îl reîntâlnim pe Neica Victor, cu ochii scăpătaţi şi multă supărare în priviri, căutând orizontul, cu sudălmi încoace şi-ncolo, că prea sucită-i şi vremea asta. Tace câteva clipe, să-şi ostoiască năduhul, şi tot el ne aminteşte că această neorânduială a anotimpurilor se trage din imprudenţele şi lucrurile  nefireşti ale omului fără suflet şi măsură, lipsit de credinţa în Dumnezeu şi de cumpătare pentru tot ce ia din prinosul naturii. Iată de ce el se întreabă şi ne întreabă de multe ori!
Unde-i izvorul pur? Dar strălucirea râului limpede, vuind să sune valea? S-a stins pentru o vreme ochiul fântânii! Multe frumuseţi şi rosturi îl ocolesc pe omul neprietenos. Suntem în decembrie şi iarna nu este acasă. Îngheţat şi gol şi însetat e firul grâului. Mâhnit şi istovit este ogorul neîntroienit de şuşotul ninsorilor. Abia se trage printre pietre înalte Motrul supt de seceta tenace. Nepieritoare şi tăcută rămâne valea răsunătoare de altădată. Numai în fotografii se mai văd urmele pline de poveste din adâncimi de nămeţi din iernilor pline de sănătate. Neclar este orizontul spre care mai zboară şi azi barza din Padeş, desfidând neputinţele anotimpului. Ea se întoarce mereu, liniştită, spre bălţile dăruite încă cu oglinzi de ape şi umblet de peştişori.

În așteptarea fulgilor de nea
Coborâtă acum pe crestele Godeanului, iarna albeşte subţire culmile munţilor, îmbrăcând genunile de piatră ale Carpaţilor uitaţi de belşugul şi fastul nămeţilor înalţi de altădată. E nelumească vremea acum!
Zborul fulgilor întârzie să revină pe Valea Moregilor, mai aproape de oameni. Sunt prea multe pulberi în aer, aripile zăpezii ar înnegri în dansul lor molcom până la aşezarea pe uliţa satului şi astfel nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea. Se pare că este un gest ce se împotriveşte trufiei omului,prea nerăbdător şi frenetic în acest început de mileniu. Cantonarea iernii în cetăţile şlefuite de tăişul viscolelor şi încremenirea îngheţurilor, undeva  pe genuni de piatră din Şarba şi Oslea, în orice altă întemeiere robustă a munţilor, este un avertisment al lumii perene faţă de nelegiuirile din lumea trecătoare, în care omul încă nu-şi  regăseşte calea spre binele universal.
Rămânând în ţinutul lor paradiziac, protejate de zei, purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa. Şi aşteaptă acolo, sus, în munţi, departe de pornirile omului răvăşit de îndrăznelile timpului modern. Prea prins de vânzoleala cotidianului buimac, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a acestuia faţă de modul în care natura picură cu discreţie reproşurile lămuritoare.
Nepăsători la aceste semnale şi prinşi de iureşul unui elan neiertător, mulţi dintre semenii noştri cad în păcatul înavuţirii insidioase, sfidând preceptele ordinii divine. Nici refugierea în sine, departe de măsură şi echilibru, de implicarea tuturor, nu trece de ochiul justiţiar al lumii neprihănite. Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor grâul pământului, de ce setea ţarinii e de nepotolit, de ce pârtia satului este pustie şi săniuţele-s în pod, de ce-i nefiresc jocul copiilor noştri! Iată de ce aceste plaiuri nu mai pot fi patria celor patru anotimpuri!
De aceea, iarna s-a retras o vreme peste vârfuri albe, de unde ne mai face semn cu mâna, spre întristarea celor de bună-credinţă. Se vede că iarna nu mai are încredere în noi. S-a resemnat şi nu mai are curaj să treacă pragurile lumii noastre. Nu îşi mai doreşte să afle că ar mai putea primeni ferestrele şi sufletul satelor, nu-i plac preţiozităţile ascunse ale vieţii moderne, care-i pândesc puritatea!
Şi s-a hotărât să ningă sus, la munte! Iar, în sat, pe vale, copiii să se întoarcă din dor şi să întrebe: „Bunicule, mai ninge pe la noi, cum ningea pe la matale, când erai ca noi? Şi tataia, blând şi răbdător, îi linişteşte cu vorba-i domoală: „Uşurel, copiii moşului, mintenaş ninge şi la voi!”

Comments are closed.