Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Lacrima Constantin Brâncuşi: între moştenirea trecutului şi responsabilitatea prezentului

Lacrima Constantin Brâncuşi: între moştenirea trecutului şi responsabilitatea prezentului

Submitted by on 30 March 2010articol citit de 2,992 ori | No Comment

Să-i fi fost atât de dor de plaiurile mioritice ale copilăriei sale? Să fi învăţat noi recunoştinţa pentru moştenirea de excepţie pe care ne-a făurit-o? Îmi place să cred că acestea sunt motivele care ne cheamă în fiecare primăvară să revenim aici, acasă, la Brâncuşi…

Constantin Brâncuşi, acest nume exprimă atât de multe pentru universalitate încât ar trebui să fie marcă înregistrată pentru Gorj.

Constantin Brâncuşi, acest nume exprimă atât de multe pentru universalitate încât ar trebui să fie marcă înregistrată pentru Gorj.

Muncind ca un sclav, poruncind ca un rege, modelând ca un Demiurg, Brâncuşi a „presărat” faţa Pământului cu lacrima sa. Ne-a luat atât de mult timp să înţelegem… După mai bine de o jumătate de secol de la dispariţia sa, îndrăznim să-i dezlegăm misterul, să-i simţim zborul. Ca orice deschizător de drumuri, Brâncuşi a ştiut cu mult înainte că va veni vremea când moştenirea-i de înaltă valoare spirituală ne va lumina minţile şi ne va îmbogăţi sufletele. Deşi a muncit, în principal, departe de plaiurile natale, esenţa mesajului său de dincolo de mormânt a lăsat-o aici, acasă. Vorbim desigur de Coloana Infinirii, parte componentă a ansamblului brâncuşian de la Târgu-Jiu.

Mesaj brâncuşian
„Du-te! Îmbrăţişează Columna Infinirii cu palmele mâinilor deschise, apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o şi vei cunoaşte, într-adevăr, sinele cerului…” Ne-a spus-o Brâncuşi şi n-am crezut-o. Ne-a trebuit mult timp să înţelegem că suntem atât de aproape de cer, dar nu-l putem atinge decât prin „canalul” pur al columnei sale. Acum ştim că avem nevoie de el, de respiraţia lui, acum îl auzim când ne spune că: „elementele coloanei mele infinite nu sunt altceva decât însăşi respiraţia omului, propriul ei ritm…”
Am învăţat, între timp, că odată cu fiecare respiraţie, viaţa „este” de dinainte de rădăcini şi „este” dincolo de cer, aşa cum ne spune tot Brâncuşi: „O sculptură nu se sfârşeşte niciodată în postamentul său, ci se continuă în cer, în piedestal şi în pământ.” Vorbe simple, directe, aproape…şi totuşi atât de greu de pătruns în casa sufletelor noastre comune, aşa cum: „Coloana fără de sfârşit este negarea Labyrintului”.

Confirmare
„Amazing!” a fost remarca doamnei director general al Muzeului de Artă din Philadelphia, respirând îndelung cu fiecare clepsidră a coloanei îmbrăţişate. Era în anii *90, cu ocazia vizitei reprezentanţilor muzeului care găzduieşte mare parte din opera brâncuşiană. Erau, poate, unii dintre cei mai informaţi slujitori ai mesajului brâncuşian. Şi totuşi au venit aici, acasă la Brâncuşi, pentru a-i simţi prezenţa. Este o confirmare în plus a faptului că, deşi plecat din tinereţe de pe meleagurile natale, se regăseşte, atât în formă cât şi în conţinut, tot aici, acasă, pe plaiurile mioritice ale copilăriei brâncuşiene.
Dar confirmarea simplă, de excepţie, Brâncuşi însuşi ne-a promis-o: „Coloana infinirii va fi una dintre minunile lumii”.
Au fost şi vor fi analişti ai simbolisticii operei brâncuşiene, colaboratori mai mult sau mai puţin apropiaţi nouă… Au fost şi vor mai fi organizate manifestări de tipul simpozioane, vernisaje, tabere, etc., comemorative, aniversare, omagiale… Şi totuşi…ne lipseşte, încă, ceva: lacrima Brâncuşi.
Muzeul Gorjului, cel care administrează Casa Memorială de la Hobiţa, lansează o chemare specialiştilor interesaţi de „moştenirea Brâncuşi” întru promovare, valorificare, conştientizare.

Comments are closed.