Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Patrimoniu » Între legendă şi adevăr istoric

Între legendă şi adevăr istoric

Submitted by on 7 January 2009articol citit de 17,856 ori | One Comment

Pornind de la remarca lui Goethe : „natura crează întotdeauna forme noi: ceeea ce era este încă şi nu va mai fi niciodată; totul e nou fără a înceta de a fi tot vechi….”, putem defini Cheile Olteţului şi Peştera Polovragi ca formaţiuni carstice săpate de râul Olteţ, de-a lungul mileniilor, în banda de calcare jurasice din sudul munţilor Parâng şi Căpăţânii, ca arii naturale protejate, ca mărturii arheologice cuprinse în rezervaţii arheologice sau, poate, ca mituri ce ne stârnesc întru descoperirea adevărurilor istorice.

Peştera Polovragi, gazda dacilor, vracilor şi chiar a lui Zamolxis în trecut, iar în prezent a liliecilor şi vizitatorilor

Peştera Polovragi, gazda dacilor, vracilor şi chiar a lui Zamolxis în trecut, iar în prezent a liliecilor şi vizitatorilor

Mai bine, pornim de la Mănăstirea Polovragi, care, oricum, ne barează drumul, fiind amplasată la capătul străzii principale ce străbate comuna Polovragi. O vizităm din multe motive: pentru arhitectura în stil bizantin, pentru pictura asemănătoare cu cea de la Mănăstirea Hurez, pentru valorile patrimoniale pe care le găzduieşte, pentru trecutul şi prezentul ei şi, mai ales, pentru informare şi regăsire. O dată ajunşi la mănăstirea cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ne e tot mai grea întoarcerea, de aceea, îndrăznim să urcăm în chei de-a lungul Pădurii Polovragi, arie protejată ( 10 ha) pentru castanul comestibil şi vegetaţia de tip mediteranean. După 2-300 de metri, observăm că malul abrupt din dreapta (Muntele Căpăţânii) şi străjerul din stânga (capătul Munţilor Parâng) ne vestesc intrarea în Cheile Olteţului. Drumul forestier pe care avansăm este paralel cu râul Olteţ, care, din adâncimea albiei sale desparte, încă, cei doi munţi fraţi, săpând încă aceste veritabile chei cu pereţi verticali (caracteristica principală). Ei sunt atât de apropiaţi (de la 10 – 20 m în partea de ieşire din chei, până la 3 m în amonte), pe o distanţă de aprox. 3 km (lungimea totală a cheilor), încât ne creează impresia că se vor uni din nou cândva ….
După 200 – 300 m de urcuş, captaţi fiind de peisajul de basm, se deschide în partea dreaptă o poartă în Muntele Căpăţânii de dimensiuni impresionante (8 – 10 m înălţime şi 2 – 8 m lăţime), a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaştem doar numele, acelaşi Polovragi.

Dacii şi vracii lui Zamolxis
Aflăm că, în conştiinţa localnicilor se păstrează vie o legendă potrivit căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, ridicat la rang de zeu, Zamolxis, ar fi locuit în Peştera Polovragi. Aici se găseau şi o mulţime de vraci medici, sau preoţi ai religiilor lor, care prelucrau o plantă rară, numit polvragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localităţii şi, implicit a peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepţie a strămoşilor noştri referitoare la credinţa lor religioasă, sau la practicile medicale atât de mult răspândite în viaţa lor. Această legendă este consemnată şi de Alexandru Vlahuţă în „România pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxis, care îndemna poporul dac la luptă pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi picură azi din steiurile astea sunt lacrimile lui” care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani, după al doilea război daco-roman. Într-adevăr, este o peşteră caldă (temperatură constantă 8 – 10 °C) şi umedă (peste 90% umiditate), care „plânge” cu picături de apă din infiltraţii. Apa e bogată fie în carbonat de calciu, fie în dioxid de siliciu, fie în oxid de fier, în funcţie de stratele pe care le „spală” şi pe care le readuce în subteran prin îndelungă răbdare, dorind, parcă, să repare stricăciunea făcută cândva, în cuaternar. În funcţie de impurităţile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta îşi schimbă culoarea pe porţiuni care, însumate, ne dau cei 800 m de tronson vizitabil şi electrificat din cei peste 10.000 m de lungime totală, măsurată de speologi.

Simbolistică
Cei 800 m de galerie vizitabilă reprezintă, de fapt, vărsarea Olteţului, iar poarta de intrare este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante şi necesitatea opririi vizitării începând cu porţiunea inaccesibilă publicului larg.
Primul sector al galeriei (aprox. 400 m) prezintă o mare încărcătură emoţională deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost, de-a lungul timpului, un refugiu al dacilor, vracilor, călugărilor, fiecare având marcat cel puţin câte un simbol distinct. Scaunului lui Zamolxis îi corespunde, deasupra, în linie dreaptă, la 350 – 400 m copertă, aşezarea dacică, loc marcat de Crucea lui Ursache (1808). Cuptoarelor de ardere a plantei polvragă le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute, dar împietrită în tavanul peşterii drept mărturie. Locul ascezei călugărilor este marcat de o pictură realizată în tehnica negru de fum de un discipol al lui Pahomie, reprezentând simbolul morţii. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranţelor- „Iconiţa”, locul unde, în spatele unui gur (ochi de apă) din calcar ne priveşte Maica Domnului, poate cea de la mănăstirea cu acelaşi hram. Începând cu sectorul al doilea (între Culoarul Stâlpilor şi Culoarul Sufocant), peştera devine şi mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: grote cu coloane, scurgeri parietale, ţurţuri stalactitice, stalagmite coraliere, martori de eroziune, piei de leopard, domuri, prăbuşiri stalactitice, etc.

Căsuţa liliecilor
Acolo unde galeria se îngustează atât de mult încât ne aflăm deja la culoarul sufocant, instinctual ne acoperim capetele pentru a nu lua vreun liliac în păr, mai ales că i-am zărit pe tot traseul fie zburând, fie în repaus cu gheruţele în tavan, cu capul în jos şi aripile – hăinuţe pe lângă corp sau, mai „rău”, în hibernare, cu aripile pe spate şi cu puful dezvelit drept plăpumioară vecinului din faţa sa.
Peştera găzduieşte o colonie de hibernare de aprox. 200 indivizi din ordinul Microchiroptera, Gen Rhynolophus, numit popular liliacul potcoavă, deoarece are guriţa în formă de potcoavă, care, în zbor, deschisă fiind ca o pâlnie, captează câte 10 – 15 insecte/ minut, deasupra râului Olteţ. Ziua, liliecii zboară prin galerie, sau se odihnesc agăţaţi de concreţiunile calcaroase, noaptea ies la vânat ca un nor de fum, coordonaţi fiind de acel sistem de ecolocaţie (al şaselea simţ) numit sonar. Sunt activi din martie până în noiembrie şi, în restul tipului hibernează în galeria principal.
Deşi liliecii noştri sunt micuţi, drăgălaşi, inofensivi şi prietenoşi, semănând în zbor cu vrăbiuţele şi în repaus cu florile de nufăr, pentru siguranţă ne refugiem în Căsuţa Piticilor, o vizuină formată din materialul aluvionar din albia Olteţului pe urmele căruia tocmai păşim.

Invitaţie
În speranţa că am reuşit să stârnim măcar curiozitatea cu cele câteva simboluri expuse aici, vă invităm să dezlegăm împreună misterele inepuizabile ale acestui colţ de rai, sau să desluşim coloana litologică a zonei, într-o incursiune prin Peştera lui Pahomie din Polovragi, începând cu noul sezon de vizitare martie – aprilie 2009. Întrucât peştera nu e deschisă vizitării în tot timpul anului, pentru respectarea perioadei de hibernare a coloniei de lilieci care diferă de la un an la altul, în funcţie de starea vremii, doritorii se pot informa pe site-ul Muzeului Judeţean Gorj (custodele peşterii) la adresa www.muzeulgorjului.ro

One Comment »