Ianuarie s-a gândit să plece! Este o zi neobişnuită pentru această lună a iernii. Dumbrava pare săracă şi pustiită de toate cântecele păsărilor. Prin cupola pădurii golaşe, vântul neastâmpărat tulbură pacea vîrfurilor de arbori obişnuiţi cu liniştea aşteptărilor pentru pregătirea ineditului tumult al revenirii la cântec şi freamăt de viaţă. S-au rărit nelămurit de mult stejarii seculari, o bună parte din mândreţea acestei păduri. Au fost doborâţi la pământ de trufia şi lăcomia samsarilor de codru. Câtă vreme le va trebui de-acum lăstarilor să-mplinească templul stejarilor solitari?
Cerul învăluie într-un albastru pur bolta pădurii. Umbre de nori albi se interpun între soarele strălucitor şi vatra veştedă a codrului. E tăcere misterioasă şi în lăstărişul luminişului din apropiere. Niciun vaiet de gaiţă nu spintecă sălbăticia. Doar Sângerişul susură-n meandre tulburi prin prăvala văii. Albia dă să iasă peste maluri, a plouat mult pe aici în zilele lui ianuarie. E cald afară, aer de desprimăvărare cuprinde adâncul infinit al peisajului. Printre siluetele arborilor se zăresc colinele din Vânăta, gardurile care parcelează ferma în care ciobanii au scos oile la păscut. Iarba nu a avut timp să moară, există încă fir de iarbă, mult fir de iarbă verde, nămeţii nu au fost lăsaţi să taseze haina gliei şi să-ntârzie primenirea.
Unde sunt zăpezile de odinioară?
Ieşim spre lunca Tismanei. Soarele stăpâneşte întinderile, mai vesel şi îngăduitor ca în zorii primăverii. Nu se văd copii la drum cu buchete pentru trecători. E multă apă în dumbravă, nu au înflorit nici ghioceii, nici brânduşele, nici cocoşeii. Scânteieri de lumină irump din luciul bălţilor ivite între sălciile răzleţe desenate pe orizontul luncii înverzite prea devreme. A nins sus, la schit, este alb vârful Cioclovinei. Tot albi sunt şi munţii, spre Păltinei, Şarba şi Oslea. Acolo, zăpezile lucrează. Aici, iarna parcă a obosit, pare resemnată, a uitat să ningă frumos şi sănătos, cum o făcea odată.
Şi Tismana pare învolburată, sare în bulboane înalte peste praguri de stâncă şi se pierde în larg de vale spre vadurile din Godineşti. Suspină luncile sufocate de apa ploilor. Spre Pocruia şi Celei, case durabile şi ferme ale antreprenorilor curajoşi rezistă printre oglinzi de ape, apărute în lipsa unor sisteme sigure de desecare. Cu legendele şi povestirile ei, Lunca Orlei s-a transformat iarăşi într-un lac în care apa râului născut din cremenea de piatră a Izvarnei, albastrul cerului şi cârdurile de gâşte ale sătenilor dau viaţă tabloului spectaculos al unei primăveri prea timpurii. Aşa se întâmplă deseori între satele Celei şi Costeni, când norii slobod peste plaiuri ploi şi iarăşi ploi.
Urcăm în cele din urmă spre Padeş, satul orânduit sub geana pădurilor din Măgură, Pleşa şi Şuşara. Şi Motrul este împovărat de gânduri, valul lui înalt şi agitat izbeşte în pintenul stâncos al subcarpaţilor şi saltă gălăgios spre Apa Neagră şi Cheile Glogovei. S-au topit nămeţii Crăciunului, care mai rămăseseră pe la dosuri de deal sau prin ocolişuri ascunse de soare. Multe şiroiri se prăvălesc de pe înălţimi de coastă şi despicări de văioage spre albii de pârâiaşe. Casele şi grădinile oamenilor sunt înconjurate de ape, care aşteaptă să se scurgă. În acest an, ianuarie a strecurat multă nedumerire în preocupări, a întors peste cap socotelile şi preocupările sătenilor. Omătul nu a mai împodobit pomii de Bobotează, streşinile nu au mai legat ţurţuri, pârtiile nu au mai deschis porţile, ogaşul nu şi-a mai construit pod de gheaţă, câte altele i-au ieşit din griji acestei luni albe.
În schimb, căldura a adormit pe ţarină şi l-a scos din cotul sobei pe Ilarie al Stanei din Măgurici. Să taie via din curmătura dealului, să adune rugii din faţa porţii, să cureţe prunii de uscături, să potrivescă rodul vişinilor plantaţi astă-primăvară şi să arăcească merii tineri de la drum!
Ne-am întors şi noi, în grădina copilăriei, să culegem ghiocei din ghioceii lui ianuarie. Şi nu era luna lui martie. Tâşniseră din sufletul pământului suliţele lor verzi cu clopoţei îmbobociţi în creştet. Era plină grădina de întoarcerea lor. Unii înfloriseră, dar petalele erau pătate cu pământ sărit din sărutul stropilor de ploaie. Ar fi vrut să străpungă miezul omătului, clopoţelul lor să se deschidă deasupra zăpezii. Pentru că ghicelul este alb, este floarea ce răsare din alb şi îi este dor de iarnă. Era ultima zi din ianuarie. La Padeş se desprimăvărase, ghioceii încurcaseră anotimpurile? Oare! Ori anotimpurile îi surprinseseră iar? Poate!
Dinspre Coasta Motrului se adună iar norii. Vin de la Dunăre. Mâine va fi Trifonul, prima zi a lui februarie. Va ploua din nou. Aşa se spune! Unde este iarna, de ce au uitat zăpezile să se-ntoarcă la noi?
