Șimian – respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor

 297 total views

Satele României sunt un izvor nesecat de istorie și tradiții, unele vestigii păstrându-se, peste timpuri, până în zilele noastre. Comuna Șimian din Mehedinți, aflată în sud-vestul țării, în regiunea Oltenia, pe malul Dunării, e o dovadă incontestabilă în acest sens. E un loc unde turiștii ar putea poposi ceva timp, ca să poată vedea tot ce merită să fie văzut. Ei se vor putea bucura de ospitalitatea gazdelor și de bucatele tradiționale, unele dintre ele bazate pe pește din Dunăre… Vor putea vizita ruinele fortificației aflate pe insula Șimian, strămutate aici de pe insula scufundată Ada Kaleh… Tot aici vor găsi Muzeul Satului, Cula lui Tudor Vladimirescu și Cula Nistor de la Cerneți… Se vor putea ruga la Mânăstirea Cerneți și vor putea mânca gogoși, la târg, ca pe vremuri… Vor putea vedea, cu ochii lor, la potcovarul satului, cum se face o potcoavă și cum se potcovește un cal… Vor putea, chiar, să călărească, la Centrul de Echitație Șimian și să se bucure de vederea unei varietăți de păsări și animale… Vor putea participa, de Bobotează, la ceremonialul de sfințire a apelor Dunării… Iată câte motive să faci un popas, măcar pentru două-trei zile, în localitatea Șimian din România.

O inițiativă temerară

Un grup de tineri, membri ai Centrului de Cultură și Artă Cobilița din Târgu Jiu, au venit la Șimian cu o provocare pentru tinerii din localitate și pentru autoritățile publice locale, în cadrul proiectului „Respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor”, finanțat de Uniunea Europeană prin Programul Erasmus+. Ei vor să arate întregii lumi cât de frumoasă e comuna Șimian (una dintre cele 10 localități din Oltenia ce au fost selectate în proiect). De asemenea, vor să demonstreze că tinerii din Șimian, sprijiniți de autorități, ar putea face aici activități de turism, prin valorificarea istoriei, tradițiilor și obiceiurilor locale. Așa că s-a format o echipă mixtă și s-a pornit la treabă, tinerii urmând să învețe, de la specialiști, cum se face un reportaj documentar de promovare a localității. De asemenea, aceștia au avut ocazia să învețe cum se face marketingul turistic digital și au fost încurajați să colaboreze cu autoritatea publică locală. Numai așa, tinerii din mediul rural pot deveni antreprenori în turism, la ei în sat: valorificând istoria, tradițiile și obiceiurile locale.

Fostă reședință a Mehedințiului

În trecut, unul dintre satele comunei Șimian, Cernețiul, a devenit târg,  și, apoi, orașul de reședință al județului Mehedinți. Aflat în zona de conflict dintre Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, a fost scena multor bătălii, de-a lungul istoriei: „În 1526, Suleyman Magnificul îi zdrobește pe unguri la Mohács și atunci ordonă ca toate pietrele din Cetatea Severinului, care, înainte, fuseseră luate din Castrul Roman, să fie transferate peste Dunăre și să se facă acolo o cetate otomană. În aceste condiții, după 1526, oamenii din fosta cetate  și localnicii se retrag, ca să nu fie chiar în fața puhoiului și întemeiază această  urbe, Cernețiul, adică „cerniți”, oameni care sunt în doliu. De aici începe o altă dezvoltare a zonei și Cernețiul ajunge capitala județului Mehedinți.”(Viorel Mirea, inspector de specialitate – cultură, Primăria Șimian)

În 1833, s-a luat decizia să se construiască un nou oraș, lângă ruinele cetății Severinului, fiind înființat Turnu Severin, care a devenit și reședință de județ, din anul 1841, Cernețiul pierzând această calitate.

Hartă comuna Șimian (sursa foto Google Maps)

Târgul de la Cerneți a răzbătut peste timpuri

Chiar dacă faima de demult a Cernețiului a scăzut, vestitul târg, în jurul căruia s-a constituit marea urbe, încă mai există. „Este de văzut modul în care a evoluat lumea rurală în ultimii 200 de ani. Asta, în sensul stabilirii unor contacte comerciale. Aceste contacte comerciale sunt, practic, vechile și noile târguri. Târgurile acestea, astăzi, în conjunctură economică, sunt puse sub semnul întrebării, în mod serios. Nu mai putem vorbi, poate, de târgurile de vite cu aceeași intensitate. Nu mai putem vorbi de anumite contacte și discuții, care se realizează cu prilejul acestor relații comerciale. ”(Albinel Firescu, șef Secție Artă și Etnografie, Muzeul Județean Gorj)

În Târgul de la Cerneți mai poți găsi, încă, vestitele gogoși, făcute la fața locului de familii ce au păstrat tradiția din tată-n fiu. Mai poți găsi zarzavaturi, păsări, carne, și multe altele.  Vânzători sunt producătorii locali, comercianții, dar și câte o bătrânică, ce-și vinde produsele realizate în propria gospodărie, ca în vremurile vechi. Târgul de la Cerneți nu a încetat să funcționeze, oamenii venind aici să „târguiască”, cum se spune, joia și duminica. Tanti Ioana, care vine la Târgul Cerneți cu brânză și lapte, ne-a povestit că a prins vremurile când se făcea „troc”. Oamenii mergeau la târg cu ce aveau prin ogradă și făceau schimb de produse între ei, luând acasă ce avea fiecare nevoi: „Pe vremea aia făceam schimb de produse. Dădeam brânză, luam ‘făsui’, luam ‘cărtofi’, gaz, erau de toate: și ouă și carne și miei și păsări… Acum nu mai e ce-a fost…” (Tanti Ioana, localnică din satul Cerneți, comuna Șimian)

Incendierea Cernețiului, cauza Revoluției lui Tudor

În prezent, Cernețiul păstrează amintirea vremurilor de demult, în umbra zidurilor a două cule. Acestea sunt locuințe fortificate, specifice regiunii Oltenia, pe care oamenii cu stare le construiau, în vederea apărării împotriva năvălitorilor. Prima dintre cele două construcții e cula lui Tudor Vladimirescu, prosper negustor și mare reprezentant al administrației în Oltenia, rămas în istorie pentru Revoluția de la 1821. Cea de-a doua e Cula lui Nistor (unul dintre pandurii lui Tudor).

Tudor Vladimirescu a cumpărat moșia de la Cerneți, deținând aici cula, o casă de locuit, un magazin (prăvălie, cum se chema în acele vremuri) și o moară. Plecat cu treburi la Viena, în anul 1815, a aflat, la întoarcere, că moșia lui de la Cerneți și întreaga localitate au fost incendiate. Autorii masacrului s-au dovedit a fi turcii din garnizoana de pe insula Ada – Kaleh, aflată pe Dunăre, în amonte de Cerneți. Acela a fost momentul de cotitură din viața lui Tudor, când a luat decizia de a-și strânge lângă el pandurii, pentru a se alătura eteriștilor care luptau să iasă de sub influența Imperiului Otoman: „În 1821 începe Revoluția lui Tudor, de la Târgu Jiu, la Hobița, la Glogova,  apoi la Padeș, cu Proclamația de la Padeș, după care se întoarce la Motru. Ultima dată când Tudor ajunge la culă (la Cerneți, n.n.), unde avea armele Revoluției, este pe  29 ianuarie 1821. Pe urmă, pleacă mai departe spre Motru, la Țânțăreni și apoi la București, pe Drumul Revoluției. ”(Viorel Mirea, inspector de specialitate – cultură ,  Primăria Șimian)

Deși, în prezent, culele Tudor și Nistor sunt într-o stare de degradare evidentă, autoritățile locale spun că, foarte curând, vor începe lucrările de reabilitare a acestora: „Acum suntem în proiecte foarte mari și foarte rapide cu cele două cule și  putem să ne apucăm de reparații. Cula Nistor este într-o stare mult mai bună. Va trebui să începem, în cam două săptămâni, împreună cu Ambulanța Monumentelor (o organizație care se ocupă de salvarea monumentelor_, să facem niște reparații. Sper ca, foarte curând, de sărbătorile pascale din acest an, să avem activități culturale în această culă.”(Viorel Mirea, inspector de specialitate – cultură, Primăria Șimian)

Mânăstirea Cerneți, arsă, de multe ori, de turci

Nici măcar credința nu i-a scăpat pe localnicii din Cerneți de năvălitori, de-a lungul timpului. Mânăstirea Cerneți, ctitorie a voievodului Grigorie Ghica, construită în anul 1662, a fost de multe ori trecută prin foc și sabie, de către turci: „Sunt trei straturi de pictură, cel puțin, în biserică, pentru că mânăstirea a fost arsă, în mai multe rânduri, de către turci. Asta au constat și arheologii, când au făcut săpături, în 2010, în curtea mânăstirii. Au descoperit patru rânduri de zidire la chilii și toate au fost arse. De aceea, am dedus că aceste straturi de pictură din biserica mânăstirii au venit în timp. S-au completat spațiile arse de pictură cu alte straturi și, astfel, sunt, în anumite zone, chiar și cinci straturi de pictură.” (Maica Grigoria – Stareța Mânăstirii Sfânta Treime din Cerneți)

Mânăstirea a avut și o perioadă în care a devenit ruină. Ea a suferit reparații în timp, în mai multe etape, însă cele mai concludente au fost între anii 1994- 1997:  „Atunci au fost efectuate ample reparații la această biserică și a fost adusă la stadiul în care o vedeți acum,  pentru că ea era o ruină. Acoperișul era afectat, în proporție de 80%, creșteau copacii pe biserică și aici în biserică, pardoseala de lemn era putredă… Aici era locul de joacă al copiilor din sat. Pământul era pe biserică până la nivelul ferestrei, pe acolo intrau copiii… Pervazul a fost lărgit, l-am reparat noi anul trecut, cu ocazia restaurării picturii… a fost un loc părăsit, într-un cuvânt”.(Maica Grigoria – Stareța Mânăstirii Sfânta Treime din Cerneți)

Din fericire, Mânăstirea Sfânta Treime din Cerneți continuă să primească fonduri pentru restaurare, iar accesul vizitatorilor, pentru a se ruga și a vizita lăcașul de cult este permanent. Slujbele se țin sâmbăta între orele 8.00 și 10.00, iar duminica și de sărbători între 9.00 și 11.00.

Fortăreața de pe Insula Șimian, în amintirea insulei scufundate Ada Kaleh

Un obiectiv istoric deosebit de important din comuna Șimian este constituit de ruinele unei cetăți austriece și cimitirul turcesc, aflate pe Insula Șimian, de pe Dunăre. Acestea au fost strămutate aici de pe Insula Ada Kaleh, care a fost scufundată. Ea se afla la câțiva km în amonte și a fost inundată, prin formarea unui lac de acumulare artificial.

„În 1954, este semnat cu sârbii protocolul de începere a construirii Sistemului Hidroenegetic și de Navigație Porțile de Fier 1. Din păcate, s-a început peste 10 ani, pentru că s-a intrat într-un conflict, sârbii cu Stalin și cu noi implicați. Pentru că s-a ridicat acest complex energetic, apele Dunării au crescut foarte mult și riscul era să inunde definitiv insula (Ada Kaleh, n.n.). Atunci, o parte din insulă a fost strămutată (pe Insula Șimian, n.n.), cu cimitirul și restul a fost aruncat în aer .”   (Viorel Mirea, inspector de specialitate – cultură, Primăria Șimian)

 Dacă, în trecut, Insula Ada Kaleh fusese bastion militar menit să păstreze controlul navigației pe Dunăre, fiind disputată și cucerită, succesiv, de Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, după 1923 a devenit pământ românesc, cu populație predominant turcă. În ultima perioadă a existenței sale, turiștii veneau pe insulă să se bucure de bazarul turcesc. Aici găseau cafea la nisip, dulceață de smochine și de trandafiri, rahat cu nucă, halviță și multe alte bunătăți preparate de localnici, după rețete tradiționale turcești.

Când au scufundat Insula Ada Kaleh, comuniștii, care erau la cârma României în acea perioadă, au încercat să refacă paradisul turistic turcesc pe Insula Șimian, dar n-au reușit, pentru că turcii n-au vrut să se mute acolo. Populația s-a împrăștiat, unii turci rămânând în România, alții plecând în Turcia mamă.

Localnicii din Șimian își amintesc și acum perioada strămutării vestigiilor istorice de pe o insulă pe alta… aleile de promenadă… și se construise chiar un ștrand pe insula Șimian, care să-i atragă atât pe turiști, cât și pe localnici. Barcagiul care ne-a dus pe insulă ne-a povestit că era mic pe vremea aceea și trecea Dunărea înot, să meargă la ștrand. Asta ca să nu plătească bilet la vaporul de pasageri, ce făcea curse regulate, pentru a duce turiștii pe insulă: „Fiind copil, veneam înot la ștrand, pe insulă, să nu dăm bani la… era un pasager mic, un vaporaș… și făcea curse regulate, dar noi, copiii, veneam înot, ca să nu dăm bani… parcă 5 lei era cursa…”(Daniel Claudiu Ciolănescu – barcagiu, localnic) Acum, fortificația militară austriacă și cimitirul turcesc sunt părăsite și năpădite de vegerația sălbatică, iar epoca turismului în zonă s-a stins.   

Autoritățile locale sunt hotărâte, în prezent, să atragă fonduri, pentru a reda Insula Șimina  în circuitul turistic internațional: „Trebuia să se continue dezvoltarea insulei, s-a făcut în ‘75 un proiect, a rămas abandonat, iar acum a rămas în sarcina noastră ca să începem din nou și să vedem cum putem să o refacem… Să aducem capital, prin proiecte europene sau guvernamentale… prin orice fel de fonduri, pentru a reface această insulă minunată și a reda-o circuitului internațional, pentru că este, practic, un obiectiv de valoare UNESCO.”(Viorel Mirea, inspector de specialitate – cultură – Primăria Șimian) O încercare de atragere de fonduri s-a făcut și în 2010, de către Consiliul Județean Mehedinți, dar planurile au rămas doar pe hârtie.

Muzeul Satului, mărturie a trecutului

După cum se știe, multe dintre obiectele folosite cu sute de ani în urmă, astăzi nu mai au funcționalitate. Ele au, însă, o valoare inestimabilă ca piese de muzeu, dacă sunt puse în valoare într-o expoziție și nu puse pe foc… cum se întâmplă cu multe dintre ele, în prezent. Din fericire, în satul Cerneți al comunei Șimian, chiar pe locul unde se afla, cândva, casa lui Tudor Vladimirescu, a fost ridicat un cămin cultural ce găzduiește, în prezent, o expoziție muzeală.  Ea a fost înființată în anul 2014 de scriitorul Florian Copcea și primarul comunei, Constantin Trușcă și conține peste 2000 de piese valoroase: obiecte de artă, piese de istorie, etnografie, arheologie, numismatică, precum și obiecte de cult, militare și arhivistice. „Motivele populare de pe costumele populare din muzeu sunt motive florale și geometrice, specifice zonei de deal a comunei noastre. Vechimea unora dintre ele este estimată la peste 200 de ani. Cel mai vechi costum din acest muzeu, care a fost dăruit de o familie de la Valea Copcii, are 400 de ani.” (Scriitor Florian Copcea, custodele Muzeului Satului din Cerneți)

Inițiatorii proiectului care a făcut posibilă realizarea acestui material despre comuna Șimina din Mehedinți, sunt tineri voluntari ai Centrului de Cultură și Artă Cobilița din județul învecinat Gorj. Centrul și-a luat numele după un vechi obiect din lemn, ce era folosit, în trecut, pentru  transportarea pe umăr, în echilibru, a vedrelor(găleților) cu apă, sau a altor greutăți identice. Mare le-a fost bucuria tinerilor, când au regăsit cobilița și la Șimian, în muzeu, e drept, cu o denumire puțin diferită, „cobilcă” și în trei modele: „ Cu această cobilcă se trasporta, la oraș, cotărițele (coșuri de nuiele n.n), în care punea lumea fructe, brânză și ce mai avea… Cu a doua, mergea cu ulcioarele la fântână, iar cu cea de-a treia, mai încovoiată, se ducea la câmp mâncare, la oameni.” (Scriitor Florian Copcea, custodele Muzeului Satului din Cerneți)

În afară de Secția de Etnografie, care ocupă două spații de expunere, Muzeul Satului din Cerneți are și o secție de istorie și cinegetică, unde sunt expuse obiecte din Neolitic până în Epoca Modernă.

Potcovarul satului încă lucrează

În unele zone, mai găsești doar în muzee ateliere de fierărie/potcovărit, cu acareturile necesare, ce au fost donate de familii, după ce potcovarii au murit și nu le-a dus nimeni mai departe meșteșugul.

„ Potcovăritul… (nu știu dacă aș putea menționa, acum, ceva similar din industria modernă, pe care l-am putea asemăna… poate schimbatul anvelopelor la autoturisme)… era de o importanță uriașă. Pe de altă parte, meșterul fierar era acela care confecționa părțile de feronerie pentru diferite elemente ale construcțiilor: balamale, încuietori, elementele de întărire ale atelajelor, pentru care, căruțe, diferite elemente pentru lucrul în agricultură, dar și arme, sau chiar piese de podoabă.”(Albinel Firescu, șef Secție Artă și Etnografie, Muzeul Județean Gorj)

Cei care n-au văzut potcoave decât la muzeu, trebuie să știe că, în comuna Șimian, încă mai lucrează ultimul potcovar al satului. Gheorghe Perț are 61 de ani și ne-a primit cu bucurie, când a aflat că tinerii vor să-l vadă la lucru și chiar să importalizeze momente din meșteșugul său. Bătrânul nu a moștenit potcovăritul din familie, ci l-a învățat de la un localnic și-i pare rău că n-are cui să-l dea mai departe … ai săi copii au plecat la muncă, în Germania. Omul a povestit că, din patru fierari, doar el a mai rămas în sat, iar caii s-au împuținat: „Cam rar mai vin cai la potcovit. S-au împuținat, s-au dat la tăiere, un cal-doi pe săptămână, dacă vin, e bine. Înainte eram patru fierari în sat și veneau 7-8-10 cai pe zi. Acum, ar fi bine să mai fie cai și să mai învețe copiii meserie, că  asta e pe cale de dispariție…” (Gheorghe Perț, potcovarul satului Cerneți)    

Centru de echitație, la Șimian

Localnicii din Șimian renunță, rând pe rând, la creșterea cailor în gospodărie, pentru muncă sau transport, locul acestora fiind luat de tractoare și mașini. În schimb, există aici un loc, unde caii sunt crescuți pentru sport și agrement. Un om de afaceri din Drobeta Turnu Severin, Claudiu Spînu, a înființat în Șimian un centru de echitație, care atrage pasionați de călărie de la sute de kilometri distanță: „Am încercat să oferim tinerilor posibilitatea să facă sport, ca să nu-și mai petreacă atâta timp în fața calculatoarelor. Vrem să-i aducem în natură. Este o pasiune a copiilor mei. Ei, deja, de doi ani de zile, promovează și la sportul de performanță cu așa ceva… este ceva inedit pentru zona noastră, pentru că, pe o rază de 200-300 de km, nu este așa ceva. Ne bucurăm să vină cât mai mulți copii, să iasă în natură, să uite de toată tehnica ce-i ține blocați în case.” (Claudiu Spînu, proprietar Centrul de Echitație Șimian)

Deși ar părea un avantaj că la mică distanță de potcovarul satului există un centru de echitație, în realitate nu e deloc așa. Cu toată dorința de a colabora cu comunitatea locală, proprietarii centrului de echitație sunt nevoiți să aducă potcovari specializați pentru caii lor, care sunt antrenați să facă performanță.

Deci, cine dorește să facă echitație, e așteptat la Șimian. Prețurile pentru o ședință sunt 40 de lei pentru copii și 50 de lei pentru adulți… iar cine nu vrea să urce în șa, se poate relaxa, vizitând parcul cu animale și păsări de expoziție. Creșterea acestora e o altă pasiune a proprietarilor centrului de echitație de la Șimian.

Condiții excelente de cazare și masă, cu rețete tradiționale

Ca să vă puteți bucura de „viața la țară” în comuna Șimian, localitate despre care, poate, nu știați nimic până acum și iată câte minunății ascunde, aveți nevoie de două trei zile. Dacă vă faceți probleme legate de cazare și masă, să știți că nu aveți de ce vă teme. Echipa noastră de proiect și – implicit, de producție a acestui material – s-a cazat la Pensiunea Class Șimian, de curând modernizată, care oferă camere elegante, cu baie proprie, masă, bar și o sală de evenimente, în care s-au desfășurat activitățile de interior ale proiectului „Respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor”.

O altă pensiune din Șimian, Cambera, ne-a primit cu drag și ne-a permis să aflăm câte ceva din tainele bucătăriei tradiționale de la malul Dunării. Aici ne-a fost prezentată rețeta tradițională „saramură de somn” și am constatat, cu toții, că e foarte gustoasă.

„În primul rând se pune zeama, în care au fiert oasele de pește, de somn, se pune usturoi, se pun roșii în bulion, se pune ardei iute, piper și cam atât. Cel mai mult contează cum le pui în oală, în ordinea lor. Peștele, înainte de a intra la zeama de saramură, se dă cu el pe grătar, ca să-i dea gust. Se pune și pe o parte și pe alta, doar puțin, nu se prăjește definitiv. După aceea, se dă cu el în zeama de saramură, preparată din ce v-am spus și după aceea se fierbe, se dă clocot. Rămâne să se fiarbă cam 10 minute, până se pătrunde peștele în interior. Tot ce contează e ordinea în care pui condimentele. Nu le pui în ordinea care trebuie, nu-ți mai iese gustul.” (Mia Ciută, proprietar Pensiunea Cambera, Șimian)

Aruncatul Crucii în Dunăre, de Bobotează

Dacă ajungeți în comuna mehedințeană Șimian în primele zile ale anului, veți putea participa la un ceremonial religios ce se păstrează din vremuri străvechi. În ziua de Bobotează, pe 6 ianuarie, localnicii se strâng în număr mare, pe malul Dunării, pentru a participa la slujba de sfințire a apelor. Cu această ocazie, se practică obiceiul tradițional de aruncare a crucii în marele fluviu, urmând a fi recuperată de săteni.

Sfințirea apelor este, dacă vreți, ca o structură în oglindă cu deschiderea cerurilor. Cam asta e însemnătatea: sfințirea apelor și deschiderea cerurilor… Să știți că apa este elementul cel mai ușor de poluat, în credința populară. De aceea, la apă, totdeauna s-au pus crucile. Slobozirea (sfințirea n.n) apelor, cândva, se făcea la fântâni și nu doar la biserică, în vase. Se slobozeau toate fântânile din sat, ca fiecare, când vine, să-și ia apa slobozită.” (Albinel Firescu, șef Secție Artă și Etnografie, Muzeul Județean Gorj)  

La Șimian, ceremonialul de sfințire a apelor începe cu o procesiune condusă de preoți și autorități locale. În fruntea alaiului merg bărbați falnici, îmbrăcați în costume de panduri, în amintirea marelui revoluționar Tudor Vladimirescu. Procesiunea se oprește pe malul Dunării, unde oamenii ascultă cu evlavie slujba de sfințire a apelor: Iubiți credincioși, în minutele care urmează vom săvârși slujba de sfințire a Agheasmei celei Mari. Vă rugăm să aveți buna cuviință să vă rugați împreună cu noi, ca Bunul Dumnezeu să trimită din ceruri harul Duhului Sfânt să binecuvânteze apele, să binecuvânteze apele Dunării, ca să putem primi și noi, la rândul nostru, tămăduirea, gustând din Agheasma cea Mare.”(preot drd. Daniel Vătuiu, Parohia Calea Hinovei, Șimian)  

La finalul ceremonialului, preoții aruncă în apele Dunării   două cruci de lemn, bărbații ce le  recuperează fiind răsplătiți de autoritățile locale, așa cum prevede tradiția, care se păstrează din vremuri străvechi.

Haideți la Șimian!

La final, în speranța că echipa de proiect a reușit să vă trezească interesul, pentru a face un popas de câteva zile să vizitați localitatea și împrejurimile, care sunt și ele, cel puțin la fel de interesante, vă invităm să veniți la Șimian!

„Un rol al proiectului pe care-l aveți aici este un lucru foarte important: experimentul. Ca, aceștia care vin, să nu asculte doar povești. Poveștile vi le pot spune eu, dar să le vadă pe pielea lor, să le simtă, să le trăiască… poate nu cu aceeași intensitate  ca acum câteva zeci de ani, dar măcar ceva din ele, să poată face structura comparativă și liantul către ceea ce urmează.” (Albinel Firescu, șef Secție Artă și Etnografie, Muzeul Județean Gorj)

Redactor: Aura Stoenescu

Echipa de producție: Dragoș Lumezeanu, Sorina Andreea Boboruță, Ana Maria Pereanu, Mihai Cătălin Constantin, Magda Prunaru, Andreea Maria Lungu, Mihaela-Daniela Boboruță, Andreea Abagiu, Adrian-Marian Haja, Mario-Alessio Drăghia, Cătălin Oprea, prof. Emilia Lolescu

Conţinutul prezentului material reprezintă responsabilitatea exclusivă a autorilor, iar Agenţia Naţională şi Comisia Europeană nu sunt responsabile pentru modul în care va fi folosit conţinutul informaţiei.

Materialul a fost realizat în cadrul proiectului „Respect pentru Trecut, o șansă pentru Viitor”(nr: 2021-1-RO01-KA154-YOU-000021331), implementat de Asociația Pro Vertical , în perioada 1 noiembrie 2021 – 31 decembrie 2022. Proiectul este finanțat de Uniunea Europeană , prin Programul Erasmus+, Acțiunea Cheie 1 – „Proiecte de mobilitate în domeniul Tineret”, program gestionat în România de Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP).