Rândurile de faţă glăsuiesc despre trăirile a doi tineri, ale sociologului Măgureanu şi ale poetului Onişor, rătăciţi vremelnic într-un mediu existenţial captiv, prefigurat de frământările eului într-un perfid început de mileniu trei, întru păstrarea identităţii şi demnităţii lor, ca oameni trăitori în zbuciumul unei libertăţii tot mai agresate de minţile întunecate şi bolnave ale aroganţilor aristocraţi pământeni contemporani. Despre zbaterile acestora pentru a se libera şi a ieşi definitiv din schemele insidioase ale unei realităţi tot mai bântuite de ambiţii predestinate şi de planuri samavolnice, care urmăresc să închidă orice portiţă spre afirmarea liberă a fiinţei într-o lumea naturaleţei şi a bonomiei umane, într-o lume a firescului exitenţial.
Acaparat de forţa ucigaşă a banului şi a puterii malefice, de un subtil şi elaborat avânt al inteligenţei artificiale, tot mai legat de laboratoare şi computer, omul devine un involuntar prizonier al propriei inteligenţe, lupta cu sinele se accentuează în timp, apar confuziile fiinţării şi apoi desprinderea de tot ceea ce este normal şi strălucitor în lumea obişnuită şi pierderea în nedefinitele coordonate ale virtualităţii. Unde, orice opţiune trebuie să intre pe canalele stabilite de altcineva, fără a lua în seamă întâmplări percepute şi înţelese, dorinţe şi idealuri, alte împliniri din viaţa cotidiană reală.
Dependenţa de universul virtual, dacă se poate spune aşa, robotizează comportamentele umane, reacţiile la lumină, om şi întâmplare nu mai sunt cele fireşti, ajungându-se chiar la otrăvirea şi alterarea percepţiei despre sine. Omul nu mai poate vorbi cu el însuşi, vor apărea mereu mai dese situaţii în care el să nu mai poată să îşi asculte cum se cuvine nici trupul, nici să se mai recunoască pe sine.
Se pierde astfel într-un fel de nonexistenţă, într-un sclav modern, îmbrăcat în tricoul democraţiei şi telecomandat de la distanţă de stăpâni cinici şi invizibili, într-o lume ireală unde altcineva îi dictează ce să facă, o altă lume în care spiritul şi creativitatea nu mai sunt libere, ele sunt controlate şi limitate, conducând la aplatizarea fiinţei umane şi pierderea totală de către aceasta a rezonanţei cu exteriorul, cu umanismul şi umanitatea.
Gândirea lui este înlocuită de gândul computerului şi vrerea liderului suprem, deosebit de viclean şi agresiv. Se va cufunda în mulţimea lumii virtuale, unde persoanele vor fi mult diferite de cele care, prin natura şi educaţia lor, sunt azi simţitoare şi generoase, pline de omenie, credinţă şi acurateţe spirituală. Va fi foarte departe de farmecul acestora, o persoană rece şi insensibilă, fără sentimente şi lipsită de vibraţii spirituale.
Răvăşit, însingurat şi umilit de rapacitatea lumii virtuale, în care şi cuvintele se stâlcesc în semne codificate, limbajul se răscoleşte şi el şi devine impersonal, Măgureanu încercă reîntoarcerea la lumea sa obişnuită, luptându-se cu adânca-i rătăcire a sufletului. Disperarea apare la acest om ca un strigăt în pustiu. Sociologul refuză cu obstinaţie să mai hoinărească într-un spaţiu fără prieteni şi prietenie, fără iubire şi fără dragoste.
Ar da orice să recapete îmbrăţişarea şi gingăşia jocului existenţial real, într-o viaţă dimensionată normal de frumuseţea libertăţii de a trăi fără remuşcări şi opresiuni, fără suferinţe şi fără răul provocat semenilor de stăpâni atavici, nemiloşi. Ar vrea să apese măcar o singură dată pe tasta unui computer magic, să se libereze din ghearele puterilor obscure, hrăpăreţe, pentru a repara iremediabilul, dar îşi dă seama că este aproape imposibil. Omul nu uită că i-a mai rămas totuşi speranţa. Şi se foloseşte de ea cu foarte mult dor, cu dorul care avea să îl recupereze din lumea virtuală nefastă, machiavelică.
În jocul lui de şah, poetul înţelept Onişor, neizbutind să-şi lumineze copilăria cu fericiri pe bicicletă şi alte pasiuni de zburdat în libertate şi inocenţă, devine captiv al tablei cu pătrăţele. Spre deosebire de viclenia computerului, care nu te lăsa să ieşi de pe tablă, şahul este un joc care îţi oferă posibilitatea de a imagina dincolo de suprafaţa cu cai, pioni şi alţi oşteni de luptă. La un moment dat, pasiunea pentru acest joc îl face prizonier pe acest om, el rămânând supus regulilor şi insensibil la tot ce se întâmplă în jurul său. În acest fel se produce desprinderea de viaţa reală şi apare cantonarea în acest spaţiu plin de mistere şi privaţiuni, în care celelalte lucruri şi frumuseţi ale vieţii nu-şi mai află locul.
Faţă de computerul supunerii lumii, cu deosebire, gândul se poate mişca liber pe tabla cu pioni, poate imagina combinaţii pentru victorie sau înfrângere, dar anihilează cu subtilitate alte pasiuni, alte trăiri şi trebuinţe fireşti precum somnul, bucuria de a zâmbi, bucuria de intra mereu în deschiderea strălucitoare a zilei, de a percepe viaţa aşa cum este ea dăruită de Dumnezeu.
Memoria „jocului” de a stăpâni pe ceilalţi a înlocuit memoria curată a omului, acesta nu mai pricepe că se află la un moment dat călător într-un autobuz sau pelerin pe aleile înverzite ale unei mănăstiri. Simte cum îşi pierde puterea de a fi el însuşi, că ajunge să se lupte cu propria persoană, înjumătăţindu-şi fiinţa şi pierzându-şi treptat voinţa de a-şi asculta şi împlini bucuria de a trăi. Răpit de ascunzătorile tăcute şi înşelătoare ale unui şiret scenariu existenţial, poetul încearcă să îndepărteze barierele care i-au sechestrat identitatea şi stăruie cu străşnicie să se regăsească pe sine.
Înţelege până la urmă că orice efort în acest demers este o partidă fără câştig. Încercările se repetă. Şi înfrângerile se repetă! Şi Onişor nu se opreşte o clipă din ofensiva sa de a-şi redobândi unicitatea persoanei, a fiinţei care i-a înnobilat existenţa cu farmecul şi candoarea fericirii, a zămislirilor de spirit şi conştiinţă, întru omenie şi respectabilă afirmare prin viaţă.
