IMAGINI ÎN CUVINTE Octombrie-n sufletul viei

 426 total views

Rătăcind dinspre cetatea munţilor, vântul neîmblânzit şi rece vuieşte prin pădurile din preajma satului şi vântură frunze gălbui, arămii şi roşii peste firul potecii agăţate de coastă, până pe umerii dealurilor cu viile încărcate de uimirea strugurilor. Aici, octombrie a adus sărbătoarea culesului. Sătenii şi-au reunit tot neamul, cu mic, cu mare, lângă viţa împodobită de rod cu bob rubiniu în care vinul aşteaptă încă botezul luminii. Ca într-un vis din copilărie, de sub cupola frunzelor de-aramă, înroşite de vraja anotimpului, se ivesc ciorchinii înveliţi de culoarea şi aromele toamnei. Bulgări de struguri mângâiaţi de soare coboară în coşuri şi panere, spre mulţumirea culegătorilor şi neastâmpărul mâinilor harnice.

Alegi bobul cu privirea şi el îţi linişteşte pofta  cu un gust ancestral, inconfundabil.
Pe Valea Motrului, de la Apa Neagră, până sub ramuri de plai, aproape de  înălţarea peste orizont al Pietrei Cloşanilor, dealurile poartă printre sălbatice aglomerări de mărăcini şi ferigă împrejmuiri cu vii risipite pe feţele însorite ale pantelor. Solitari şi cuprinşi de flacăra lui octombrie, cu toată coroana înroşită de unduirea toamnei, cireşii îşi păstrează ceva vreme frunzele să mai încununeze cu farmec peisajul, pentru ca apoi să le sloboadă pe tăpşanul tainic al cărărilor pierdute. Le stau pe aproape stejarii singuratici şi uitaţi de cetăţile pădurilor înalte, frasinul, teiul, mesteacănul şi nucul, arbori frumos aşezaţi în tabloul pastelat al toamnei. Măceşul şi-a zămislit şi el buchete de fructe printre cununi de spini, să-mblânzească un pic zăpezile cu obrajii săi roşii care aprind focul din piept de deal.

În vale, irizările argintii ale râului ce şipoteşte tainic pe sub umbre de munţi amintesc de ierugile de odinioară, pierdute azi la Padeş şi în alte sate de pe Motru. Amintesc de acele legendare frumuseţi de val desprinse cu meşteşug din trupul râului, în oglinda cărora prin limpezimi de undă şi adâncimi virgine se vedeau lunecând bancuri de mreană neagră. Atunci, zvâcnetul peştilor peste frunţi de piatră înlăcrimată părea netulburat de porniri străine vieţii.

Zăvoaiele se-nveleau doar cu vălul luminii. Purtau ruguri de rouă prin aniniş şi-şi cerneau frunzele toamnei peste covor de iarbă fragedă şi-n răsfrângeri cristaline de izvoare. Astăzi, gânduri stranii le-au sugrumat frumuseţea aruncând în poala lor amarnice grămezi de gunoaie şi deşertăciune umană.

Zăvoaiele sunt triste şi încercănate, nimeni nu le sare-n ajutor! Urcăm iarăşi spre via-ngălbenită de freamătul vremii. Agăţaţi de braţul viei, strugurii parcă vin din veşnicie. Privesc apoi miraţi de sub grinda conacului. Acolo, bunicul a agăţat o coardă de viţă să râdă-n soare, spre bucuria Măriucăi, care aleargă ştrengăreşte printre butucii tăcuţi şi trişti din creştetul dealului. Nepoata lui Pătru Dogaru nu ştie cât de scurtă e vremelnicia şi-şi poartă copilăria în zâmbet  inocent şi nepereche. Ştie de la bunicul ei că, la iarnă, strugurii puşi la păstrare pe căpriorii din pod îi vor stârni din nou bucuria de copil, prin gustul lor dulce, aromat.

Cerniţi de nevolnicia ploilor bolnave din treacătul anului şi pudraţi de ceaţa dimineţilor, strugurii aşteaptă resemnaţi în panere. Coborâte din creştet de deal, pe umerii înalţi şi gravi ai bunicului, coşurile se-odihnesc oleacă până-şi rostogolesc ofranda-n gura zdrobitorului. Pătru îşi umple căuşul palmelor cu surâs de struguri şi sărută cu privirea jertfa lor.

Boabele curg râuri sub braţul din lemn de cireş care zemuieşte rodul viei, în vinul ce se naşte şi se prelinge în burta hârdăului. Nu este primăvară, dar via plânge iară! Atunci în ochiul viţei, din răni, de la tăiat, acum, din bob de struguri, zdrobit şi-nsângerat!

Braţul bătrânului caută-n amurgul viei. Uitându-se pe sine, via face pasul de răscruce, pentru a coborî-n izvoarele vinului. Pe vadul zdrobitorului, poţi să asculţi suspinul ei. Când bobul de smarald pleacă-n vale, strălucitor şi plin de dor, să curgă-n şoapta vinului celest. În toată tulbureala lui, odată turnat în largul putinii de stejar, vinul susură întruna. Tot mai încet, tot mai încet, până-şi limpezeşte sufletul şi ne zâmbeşte clar din ochi de damigeană. Din când în când, Pătru răsuceşte vranul să măsoare puterea mustului. Murmură tăcut glasul viei în ulcică. Măriuca gustă şi ea din licoarea domnească. Năstrapii îi sar pe obraji.

Câtă bucurie rasare-n ochii fetiţei! Iar mirarea din privirea ei face toamna mai frumoasă!