IMAGINI ÎN CUVINTE La Padeş, prin labirint de păpuriş

 2,572 total views

Iată ce a mai rămas din lacurile din Padeş

                  La câtă arşiţă şi sufocare s-au coborât pe pământ, în acest an, vara nu cred că va mai fi o amintire plăcută pentru mulţi dintre oamenii obişnuiţi cu starea de bună rânduială şi în sânul naturii. În ciuda zilele toride, dimineţile se revarsă iar în cuminţenie peste păduri şi zăvoaie. La Valea de Hotare şi în Vadul Rău, apele s-au învolburat de ploile ambiţioase cu care luna lui iulie a îndrăznit să dăruiască aceste ţinuturi de la poalele Munţilor Piatra Cloşani. Motrul, speranţa perpetuă a binelui, rodniciei şi echilibrului acestor locuri, străluceşte în dantele argintii în oglinda peisajului, ocolind ici-colo pâlcuri de arini şi umbre răzleţe de sălcii. Râul îşi lasă bulboanele spre pragul coastei din Priboaia, muşcând de sute de ani din stâncăria dealului, după care, resemnată, unda cristalină alunecă la vale, risipindu-se în vaduri largi şi toi adânci. În trufia ei, apa râului nu a sărit niciodată prundişul. A rămas la locul ei, între maluri, zburdând peste pietre şi rădăcini dezgolite, într-o necuprinsă şi tăcută lume a vieţuitoarelor.

                  Undeva, în vecinătatea micilor sclipiri de lac, mai sunt doar câteva bălţi împrejmuite cu ziduri de papură. Nişte risipiri lacustre strălucitoare, în care mai oglindesc frânturi de cer şi nori, desenate pe covorul de iarbă ce s-a înzdrăvenit între malurile înalte de pământ, acestea sunt tot ce a mai rămas din vestitele lacuri de la Padeş. Adevărate minuni de ape cu peşti şi păsări nestatornicite vreodată prin aceste ţinuturi au fost trimise în neant într-o secundă de fatidică rătăcire a minţii umane, cândva, prin anii 80 ai mileniului trecut. Acolo, peste rănile pământului, într-o rară clipă de graţie, gândul omului imaginase şi apoi amenajase, din generozitate şi în armonie cu natura un complex de lacuri care umpluseră de frumuseţe şi viaţă peisajul şi preocupările sătenilor. Ce s-a construit în ani, a  dispărut apoi, repede-repede, sub umbrela nopţii şi-n nefastul iureş al oarbei îndârjiri duşmănoase, distrugătoare.  Şiretenia nedesţelenită şi invidia au ucis această lume de basm, înfundând calea spre înflorire şi emancipare pentru satele orânduite aici, pe Valea Motrului.

Din  labirint de păpuriş se-aud şi azi şuşotind lişiţele. Prin mlaştini şi ochiuri de ape scormonesc stinghere berzele. Stârcul cenuşiu e şi el pe-aproape. Stoluri de raţe nu se văd peste creştetul pluţilor. Şi pescăruşii au plecat. Doar caii albi, neliberi de pripon, par pictaţi pentru veşnicie în imperiul verde al  zăvoiului. Prin colbul drumului coboară o căruţă. Mai rătăcesc în peisaj mieii şi vitele sătenilor istoviţi de-atâta subzistenţă. Aproape, se aude cineva ascuţind o coasă. E vremea fânului. Privighetorile nu mai dorm pe toporâştea de coasă. Iată de ce înţeleg dezamăgirea prietenului meu, Spiridon. El zărise acele păsări odihnindu-se acolo, pe statuia cosaşului încremenit între pământ şi cer, în amurgul înmiresmat de ierburile pologite. Ca să nu uite cântecul lor, le-a aşezat pe ramul versului. Atunci, poetul nu avea de unde să ştie că Ion a lăsat coasa şi-a plecat în lume! Acum şuieră prin zăvoi zornăitul motocositoarelor. Coasa lui Ion odihneşte în uitare sub streaşina şopronului învechit de trecerea anilor.

Acum, lacrima izvoarelor reci susură printre bolovănişuri şi este sărutată în nopţile cu stele doar de botul catifelat al căprioarelor coborâte de pe coastă. Prin vaduri săgetează păstrăvul, domneşte cleanul argintiu, mii de peştişori împânzesc oglinda apei, se pierde firul undiţei în sforul râului, pescarii caută cu jind mreana neagră unduind în unda vie a valului grăbit. Lor li se pierd cu greu paşii prin rămuretul de pe maluri. Se strecoară apoi cu grijă pe sub bolta sălciilor şi încearcă râul în toată vălurirea lui, doar-doar vor agăţa iar păstrăvul zburdalnic. 

Şi eu trec iarăşi pe vârf de pas pe la cotul podului deversor. Pe acolo intra râul în lac, mai devale de vizuina vidrei Tarca, „căsuţa” sfredelită sub talpa unei pluţi uriaşe. Veneam dimineaţa, să o revăd prăbuşindu-se în bulboane. Era un pescar mai iscusit decât noi. De multe ori am surprins-o cu prada. Avea preferinţă pentru clean. Nu pot să uit însă amurgurile în care, dusă cu puii pe mal de lac, să-i deprindă cu libertatea de a trăi şi a se hrăni singuri, le-ascultam întrebându-mă scâncetul subţire şi prelung, în neputinţa de-a învinge opreliştile. Prin sălbăticia râului, taina bulboanelor era de nepătruns pentru ei. Dar, lacul, în mărinimia lui, le era prielnic şi dăriutor de peştişori după poftă. Sfârşirea luciului de apă le-a înăsprit soarta. În vâlvoarea vieţii, suspinul puiului de vidră rătăcit prin fundăturile văduvite de înseninarea apei, sfâşie liniştea nopţii. E flămând şi deznădăjduit. Vidra Tarca îl aşteaptă în ascunzişul de sub prund.

Luna urcă dinspre creştetul munţilor. Strigătul puiului de vidră se stinge uşor în misterul văii. Câteva stele îşi limpezesc ochii în vadul Motrului. Cerul nu a căzut pe pământ. Valea se cuprinde tot mai mult de taina nopţii. Şi râul parcă ar vrea să adoarmă. Îşi vesteşte discret valurile, voind să le-adune în pace lângă brâu de deal, fără să tulbure somnul puiului de vidră. Încearcă să doarmă şi el, dar nu-l slăbeşte susurul din val!