IMAGINI ÎN CUVINTE Crăciun neobișnuit

Loading

            Toate acestea se petrecură în anul douăzeci din mileniul trei, acasă, pe uliţa copilăriei noastre pline de amintiri genunine. De zile bune ceaţa a învelit orizontul, a îmbrăţişat aproape totul, şi munţii, şi dealurile, şi colnicele, şi văile, toate împrejurimile, de nu se mai vede rază de soare din nicio depărtare. Pădurile nu s-au mai îmbrobodit cu steluţe albe de promoroacă şi nici firul de iarbă încă verde nu s-a învelit în aceste straie reci, strălucitoare altădată în lumina zilei, pe întregul ţinut. Sfârşitul lui noiembrie adusese câteva strânsori timide de ger. Veni la rândul lui decembrie dar, în loc de zăpadă, veni încărcat de ploi mărunte şi reci, fără să-şi mai aşeze gerurile în oglinzi de gheaţă peste valurile timide şi mărunte ale Aninoasei.

Anul trecut, pârâul din spatele grădinii îngheţase, dar nu aşa de tare ca odinioară, să zburde săniile pe umerii lui de gheaţă, să răsune valea de chiotul şi bucuria ţâncilor ieşiţi la săniuş. Au fost apoi trei zile cu ninsoare de poveste, de înfloriseră-n ferestre obrajii feciorelnici ai lui Beniamin şi ai Anastasiei, ai multora dintre copiii satului, până la înveselirea pârtiei, la Bradul lui Lazăr. Se înstăpânise atunci liniştea albă a iernii pe uliţe, sătenii îşi rostuiau casele de sărbători, focuri vii vuiau în sobe, fuioare lungi de fum se legau peste acoperişurile satului. Fuseseră doar trei zile de iarnă autentică, desprinsă parcă din cele mai frumoase picturi ale lumii. Dar s-a nărăvit apoi soarele şi panorama sclipitoare a imaginilor de basm şi-a schimbat mintenaş  haina albă cu aspectul mohorât al unei toamne ploioase şi întunecate.

            Suntem în Ajunul Crăciunului, nici urmă de zăpadă în priporul de la Drăgoaica, unde se adună an de an piţărăii din Padeş. În iarna aceasta, colidătorii au fost mult mai puţini ca altădată. Copiii sunt în casă, pandemia îi ţine lângă sobă, departe de o viaţă normală, cu tradiţii, obiceiuri, voie bună cu multe jocuri şi bucurii. Dar sunt şi copii care s-au protejat şi au îndrăznit să se îndrepte spre locul ştiut al adunării piţărăilor din sat. Puţini sunt cei care mai cunosc farmecul acestui obicei strămoşesc şi îl păstrează cu sfinţenie.

Rar mai vezi câteo colindă meşteşugită din lăstar de alun, o costumaţie autentică din piei de oaie şi cap de berbec ca mască, alte modele de măşti atent meşteşugite, o trăistuţă sau un săcuiel ţesute de mama sau bunica în războiul din casă. Nu prea mai auzi o urătură voluptuoasă sau o strigătură după datina străbună. Sătenii ies la poartă şi împart piţărăilor colăcei, mere, pere, biscuiţi, turtă dulce şi alte bunătăţi din casă; celor vârstnici, aflaţi în iureşul alaiului colindător pe la porţi, gospodarii oferă ceşcuţe de pământ cu ţuică de prună fiartă pe plita încinsă a sobei.

            Răsună Valea Moregilor de vocile zglobii ale copiilor. Colindul piţărăilor se pune în mişcare spre prânz pe ogaşul cel mic şi apoi pe toate uliţele şi drumurile satului. Piţărăii pleacă singuri în acest an, vătaful lor – Nana Nicolae Mischie – cel care mergea în faţa mulţimii tinereşti a răposat prea devreme din viaţă acum câţiva ani şi i-a lăsat pe copiii satului fără fruntea conducătoare a oştirii. Chiar şi fără călăuză, colindul piţărăilor se va încheia după căderea amurgului, tot în lunca Apei Negre.

            În freamătul alaiului am întâlnit mulţi oameni maturi şi bătrâni, dar foarte puţini copii. Mi s-a cuibărit în inimă o ciudată întristare. Mi-am şoptit atunci în gând că satul fără copii nu are viitor, iar acest viitor trece prin tumultul prezentului. Că, la Padeş, viitorul se vede în ochi de copil, în primenirea şi înnobilarea vieţii oamenilor de aici. Iată de ce, până la speranţă, mă cuprinde îngrijorarea!

            Înspre amiază, soarele a îndepărtat vălătucii de ceaţă. Cerul s-a limpezit şi lumina lui a risipit vălurile de ceaţă din cotloanele satului. În depărtările clare se văd acum munţii albi de zăpadă, sunt Munţii Cernei şi ai Mehedinţiului. Chiar şi Piatra Cloşani, cel mai apropiat dintre munţii noştri, are vârfurile albe de nea. Aici, în vatra satului ce veşniceşte la brâu de dealuri şi-n susur de râu legendar, priveliştea străluceşte iarăşi. Din prundul Motrului până-n culmea Măgurii, ochiul caută mângâieri de suflet la tot pasul.

Mai sclipesc încă bănuţi de aur în rămurişul pădurii de mesteacăn din Pleşa. Frasinului din buza pârâului i-au înlemnit fructele pe vârfuri de crengi. În creştet de nuci au rămas agăţate câteva armuri de sâmburi. Şi merele s-au uscat în vârf de pom, doar să le-ajungă păsările. Pe braţe de arini, aricii negri căţăraţi de muguri aşteaptă mângâierea ghirlandelor de chiciură. În ram de măr, la poarta din grădină, un glas plăcut de piţigoi suspină peste vale. Ce limpede şi răsunător e trilul său! Pare a fi un cântec vesel de primăvară mult aşteptată.

            Azi, vânătorii nu au mai ieşit în Padină să scoată iepurii din bârlog. S-a lăsat repede tăcerea nopţii, o noapte sticloasă, cu cer înalt, adânc pulverizat cu stele. Au tot cântat în chindie  cocoşii. Mai gălăgioşi au fost câinii de pe uliţe. Lătratul lor spărgea liniştea adâncă a văilor şi răzbătea până spre pădurile mărginaşe ale satului. Şi mai departe, întru întoarcerea acasă a datinei ce părea pierdută.

În miez de noapte, sub fereastră, se auziseră cândva „Florile dalbe”. Vioara mlădia sufletele oamenilor care-i aşteptau la gura sobei pe lăutarii colindători. Şi contrabasul cânta la poartă. Şi ţambalul. Şi vocile ţigăncilor cântăreţe se auzeau aproape. Era banda de lăutari a lui Sabin Argint, ultimul urmaş din neamul lăutarilor din sat. Intrasem în sărbătoarea Crăciunului. Câtă cuminţenie, ce îndemn, ce bunătate, câtă vibraţie de spirit ne-au dăruit aceşti colindători!

În această iarnă, Crăciunul a fost altfel! Mai sărac, mai trist şi singur chiar! Nu au mai cântat la fereastră lăutarii! Unii au răposat, alţii au plecat din sat, mulţi nu s-au mai născut! Cine să mai cânte „Florile dalbe”, pe la porţi, pe la ferestre? Cine să ne mai păstreze acest colind?