Gheorghe Tătărescu, ”tovarăşul de drum” al guvernului Petru Groza va petrece mai mulţi ani în închisorile comuniste. Sanda Tătărescu-Negropontes invoca în memoriile sale ultima convorbire cu tatăl său: ”Cu tatăl meu, două zile înainte de sfârşitul său, la 28 martie 1957, la Spitalul Panduri. Mi-a spus: «Cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc, copilule». L-am întrebat: «Care zi din viaţa dumitale ai fi vrut să o faci altfel decât a fost?». Mi-a răspuns: «Niciuna».
Gheorghe Tătărescu a constituit o preocupare constantă pentru istoriografia şi publicistica de după anul 1989. Poate cea mai importantă lucrare dedicată ultimilor ani de viaţă ai marelui om politic se datorează lui Stelian Neagoe-”Cazul Gheorghe Tătărescu-plata şi răsplata tovarăşilor de drum”, lucrare ce pune în valoare documente de arhivă despre perioada de după 1945. Rămâne de baza lucrarea ”Mărturii pentru istorie”-Gheorghe Tătărescu, publicată de Sanda Tătărescu-Negropontes în 1996. Dat fiind gradul de interes faţă de personalitatea lui Gheorghe Tătărescu, subliniem că el s-a aflat la conducerea unor guverne sau ministru interimar în următoarele perioade: 5 ianuarie 1934-1 octombrie 1934; 2 octombrie 1934-28 august 1936; 29 august 1936-14 noiembrie 1937; 17 noiembrie-28 decembrie 1937; 24 noiembrie 1939-10 mai 1940; 11 mai-3 iulie 1940.
Cazul Lucreţiu Pătrăşcanu
Pe când se afla în detenţie, Gheorghe Tătărescu a fost martor al acuzării în ”Procesul Pătrăşcanu” desfăşurat în perioada 6-14 aprilie 1954. Reţinem că în cazul lui Tătărescu şi a lui Belu Zilber s-a făcut excepţia de a fi lăsaţi să vorbească liberi în faţa instanţei deoarece ei prezentau ”mărturii aşa cum trebuie”. Să reţinem că Gheorghe Tătărescu a fost unul dintre cei 63 de martori propuşi de acuzare şi nu a fost acceptat nici un martor al apărării.
Din cele declarate la proces de Gheorghe Tătărescu aflăm multe despre anii tulburi 1945-1947: ”…personal am intrat împreună cu partidul meu, în Guvernul de concentrare democratică al dr. Groza cu două scopuri: un scop public, să particip la toate actele de refacere ale temeliilor noi ale României moderne, dar pe lângă acesta mai era şi un alt scop, acesta va trebui să-l precizez nemărturisit, scopul acesta era să frâneze partidul meu înăuntrul Guvernului şi în special să împiedic îndrumarea ţării, spre socialism.
O mărturisesc astăzi cu toată sinceritatea, că aş fi voit să împiedic îndrumarea ţării spre socialism, am căutat să frânez astfel chemarea istorică, rămâne vina mea, a acţiunilor mele politice şi a partidului meu în acea vreme,rămâne vina, păcatul meu cel fără de iertare al întregii mele vieţi politice, o recunosc cu toată sinceritatea şi sunt fericit că pot s-o recunosc în mod public, am făcut însă această politică, am intrat în acest Guvern pentru a frâna prin urmare şi pentru a face această politică antisocialistă, căutam aderenţi, căutam aliaţi pentru această politică a mea şi în cadrul acestei preocupări, am întâlnit pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Primele contacte pe care le-am avut cu el mi-au dovedit că sunt aproape de punctul meu de vedere, de poziţia mea ideologică (…)…am avut cu fostul Rege cele mai bune şi aş putea spune chiar intime raporturi care au durat până în momentul cât am lucrat în Guvern. În cadrul acestor raporturi de intimitate şi colaborare zilnică am putut să aflu de la Rege că Lucreţiu Pătrăşcanu stăpânea în sufletul Regelui şi în mintea Regelui, poziţie foarte importantă. Fostul Rege avea încredere în Lucreţiu Pătrăşcanu , fostul Rege vedea în Pătrăşcanu un element de colaborare de prima întâi, pentru diversele lui planuri, aşa încât se poate spune că Lucreţiu Pătrăşcanu a fost în intervalul acesta, al colaborării noastre guvernamentale o persoana grata a fostului Rege”.
Lucreţiu Pătrăşcanu l-a făcut pe Tătărescu ”lichea”
Gheorghe Zane în ”Memoriile” sale vorbeşte despre poziţia ingrată a lui Tătărescu în procesul Pătrăşcanu: ”În politica românească, Tătărescu reprezenta un tipic Caţavencu ajuns la mare situaţie(…).
Cu oarecare prestanţă fizică, emfatic şi arogant, cu o tonalitate baritonală în vorbire, întotdeauna pozând când vorbea, cu toată grandilocvenţa care nu i-a putut niciodată acoperi banalitatea ideilor: a făcut totuşi carieră în P.L., manifestând un devotament servil lui Ionel Brătianu şi terminând înainte de 23 August, cu Lupeasca şi Carol, încercându-şi fără noroc şansele cu Antonescu, dar reuşind ulterior cu Petru Groza pentru un scurt timp şi un rol dezgustător. Opinia publică a privit cu ostilitate şi chiar cu dispreţ participarea lui în Guvernul Groza, comuniştii au suspectat-o cu neîncredere, chiar cu antipatie.
Presiunea anticomunistă a opiniei publice l-a silit pe Tătărescu să adopte o atitudine duplicitară în Guvern. Era de altminteri conformă cu caracterul său. Agravarea războiului rece a făcut pe comunişti să se descotorosească de el. Nu mai prezenta nici o utilitate pentru ei. L-au izgonit pur şi simplu din Guvern. Mai târziu l-au şi arestat. Ultima apariţie a lui pe scena politică a fost în procesul Pătrăşcanu şi a acceptat rolul de martor al acuzării, contribuind astfel la condamnarea la moarte a onestului comunist român. După depoziţia lui Tătărescu, Lucreţiu Pătrăşcanu l-a privit cu dispreţ şi i-a strigat în faţă: «Lichea»”. Despre această însemnare nu putem să spunem decât că aparţinea unui adversar politic dar ea confirmă în mare măsură imaginea care şi-a făcut-o Tătărescu mai ales după 23 august 1944. Exagerată, interesată cu siguranţă, opinia lui Zane ne arată un om politic capabil de orice compromis pentru a supravieţui fizic în închisorile comuniste.
Arestarea lui Tătărescu
Gheorghe Tătărescu a fost arestat în noaptea de 5 spre 6 mai 1950. În mandatul său de arestare, care s-a păstrat posterităţii, se spunea: ”Văzând actele care formează dosarul cercetărilor privind pe acuzatul- TĂTĂRESCU GHEORGHE-născut la 28 decembrie 1887, în Târgu-Jiu, de profesiune avocat, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Externe, căsătorit, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, str. Polonă, nr 19, din care rezultă că, prin activitatea lui a contribuit la provocarea şi sprijinirea războiului antisovietic.
Având în vedere că faptele mai sus expuse sunt prevăzute de art. 2 lit. C din Legea nr 291/1948 pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de crime de război sau împotriva păcii ori umanităţii şi se pedepsesc cu muncă silnică pe viaţă”.