Anul 1848 a fost extrem de plin de evenimente revoluţionare la nivelul Europei, inclusiv în Principate. În Muntenia reţinem o implicare decisivă a mai multor gorjeni, de la domnitorul Gheorghe Bibescu-silit să plece din ţară-până la revoluţionarii Gheorghe Magheru şi Christian Tell. Rolul jucat de Gheorghe Bibescu în evenimentele care au precedat sau au urmat Revoluţiei paşoptiste continuă să fie mai puţin cunoscut cu toate eforturile familiei în perioada interbelică de a corecta istoriografic o asemenea stare de fapt.
Gheorghe Bibescu, lumini şi umbre
Gheorghe Bibescu rămâne o personalitate complexă a istoriei naţionale iar faptele sale poate ar trebui să îl plaseze undeva în galeria celor mai importanţi „întâi stătători”, cum spune cronicarul. Ne bazăm aceste afirmaţii şi pe cele lăsate posterităţii de reprezentanţii puterilor străine. Din traducerea Memoriului lui Wimpffen, citat de noi şi anterior, reţinem: „…guvernarea de şase ani a lui Bibescu, a fost pentru ţară, una dintre cele mai binecuvântate-s-au clădit în oraşe străzi, la ţară şosele, s-a făcut reforma administrativă şi judiciară, s-a dat importanţă literaturei şi s-au ridicat cele mai însemnate clădiri din Bucureşti.
(…) O administraţie însă, oricât ar fi fost ea de energică, n-ar fi fost în stare atunci să stea împotriva presiunei duble, care s-a desfăşurat în evenimentele din 1848, pe deoparte agitaţiunile crescânde a partidului revoluţionar, pe de alta uneltirile reprezentanţilor Puterilor protectoare.
Acţiunea revoluţionarilor, cari ca pretutindenea lucra sub masca naţionalismului, care a dat prilej să intervină misiunea importantă a Consulului general rus Duhamel, şi însfârşit revolta militară dela Islaz, Caracal şi Craiova, au fost fapte în strânsă legătură cu mişcările revoluţionare, cari pe atunci turburau Europa, făcând imposibilă şi în Muntenia , orice exercitare a autorităţii guvernului.
Oscilând între excesele partidului popular şi îmboldirile influenţei ruseşti, nu putu Gheorghe Bibescu să se ţină curat de orice bănuială, că ar încuraja în ascuns acţiunea partidului naţional, mai ales că prins de un îndrăsneţ vis de mărire, începuse să cocheteze cu tendinţele Daco-românismului.
În acelaşi timp îi lipsea în momentele decisive curajul hotărârei, ameninţat de fanatici, ş-a atras asupra-şi o triplă presiune; pe aceia a principiului naţional, pe care măgulindu-l, îl făcu revoluţionar, apoi prin purtarea sa, neîncrederea Ruşilor şi în sfârşit ura Porţei, al cărui orgoliu, l-a suportat adeseaori, cu toată mândria imunităţei naţionale, ca odinioară când eşi întru întâmpinarea Sultanului la Dunăre.
Îngrozit de împrejurările momentului, plecă alesul poporului din Bucureşti, părăsind puterea la Buzău, se îndreptă spre Braşov în aşteptarea momentului favorabil, ce numai veni”. Desigur, prezentarea unui text atât de lung poate fi dificil pentru cititor dar el ne arată pentru atunci, cum la fel se întâmplă şi în prezent, cum cancelariile străine ştiau tot ce se întâmplă în Principate şi monitorizau cu atenţie evenimentele. Aşa cum spune trimisul străin, Gheorghe Bibescu a aşteptat în zadar o conjunctură favorabilă care să îl readucă pe tron, mai ales că pe tronul Munteniei s-a aflat în perioada 1849-1856, este adevărat că au existat întreruperi, fratele său Barbu Ştirbei.
Cum a fost sărit Tell din schemă!
Datorăm lui IORDACHE ZOSSIMA, coborâtor dintr-o familie de boieri fanarioţi cu mari rosturi în istoria Ţării Româneşti, el însuşi ajungând în 1848 secretar al mitropolitului Neofit, preşedintele guvernului revoluţionar provizoriu, o serie de amintiri directe care ne facilitează să înţelegem ce s-a întâmplat în zilele Revoluţiei paşoptiste la Bucureşti.
Ne-a atras atenţia cum gorjeanul Christian Tell a fost scos din primul guvern revoluţionar, cel aprobat şi de domnitorul Gheorghe Bibescu înainte de plecarea peste munţi. Dar iată ce povesteşte Zossima: „Poporul cere priimirea Constituţiunii, numirea unui minister nou,-şi el,(cronicarul) propune după dorinţa poporului pe N. Golescu la interne, pe St. Golescu la Justiţiă, pe Heliade la Instrucţiune, pe Maghieru la Finanţe, pe Tell la Răsboiu şi N. Bălcescu la Esterne. Vodă priimi, dar în urmă, după îndemnul lui C. Herescu care venise într-acestea, scoase pe Tell şi puse numele lui Ioan Odobescu”.
Câte probleme s-ar fi evitat dacă aceste numiri ar fi fost ratificate de domnitor în forma dată de revoluţionari. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa, chiar N. Golescu prezentând guvernul revoluţionar în faţa mulţimii entuziaste fără Ministerul de Război pentru a nu reacţiona mulţimea care îl vroia pe Christian Tell. O frază a lui Zossima lămureşte ce s-a întâmplat atunci: „Golescu intră la Vodă şi apoi proclamă ministerul fără a schimba pe Odobescu”.
Lucrurile s-au schimbat însă rapid în acele zile. Gheorghe Bibescu a abdicat în „14 Iunie, 2 ceasuri de dimineaţă”. În aceeaşi zi, domnitorul trecea în Transilvania cu trăsura prefectului său de poliţie. În 15 iunie 1848 se proclamă un nou guvern provizoriu cu următoarea componenţă: Preşedinte: Mitropolitul Neofit; Membrii: Heliade, St. Golescu, Tell, Maghieru, Scurtu; Secretari: A. G. Golescu, N. Bălcescu, C.A. Rosetti, I. Brătianu; Miniştrii: N. Golescu, I.Câmpineanu, C. Filipescu, Odobescu, I. Heliade, I.Voinescu, G. Niţescu, M. Mossoiu.
Revoluţia de la 1848 în Muntenia a ţinut o perioadă de trei luni şi două zile fără realizări notabile. Dacă Principatele ar fi rămas la Convenţia de la Balta-Liman ar fi fost o involuţie de câteva decenii. Lucrurile au evoluat însă altfel, Principatele fiind baza pe care s-a constituit România Mare în circa şase decenii(1859-1918). Cât despre Tell, merită subliniat faptul că evoluţia sa politică a presupus funcţiile de deputat şi chiar de ministru. Astfel, la 11 martie 1871 a făcut parte din guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu fiind chiar ministru de Război, funcţie ce îi fusese refuzată în timpul Revoluţiei paşoptiste. Christian Tell nu a avut noroc nici de această dată în sensul că respectivul cabinet a căzut. Dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea unui nou guvern la 14 martie 1871 l-au găsit pe Christian Tell în funcţia de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Tell admirat de Carol I
Într-o scrisoare către tatăl său, principele Carol I scria despre Christian Tell ca un om ieşit din popor: „…a luat parte la mişcarea din 1848 şi s-a pronunţat contra prinţului străin în 1866…Dacă tu ai cunoaşte caracterul acestui om, te-ai ataşa şi mai mult declaraţiei sale. Tell spune totdeauna ceea ce gândeşte fără ascunziş, nu suportă nici o contrazicere şi are o voinţă inflexibilă; el spune că iubeşte mai mult ţara decât libertăţile.(…) Mă tem numai că nu va rămâne mult timp în minister, căci o simplă divergenţă de opinie îl poate determina la demisie”.
Cele spuse de Carol I în scrisoare s-au adeverit în 1874 când Tell a renunţat la funcţia de ministru.