După o lună din momentul când a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, fostul torţionar Alexandru Vişinescu este într-o stare gravă, imobilizat la pat şi în refuz de hrană. Justiţia noastră a stabilit că în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice, care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentate de deţinuţii politici încarceraţi, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora, pe motive de ordin politic.Dacă nu aţi înţeles nimic nu este nici o problemă, cu siguranţă nici un bătrân de 90 de ani ca Vişinescu nu a înţeles mare lucru iar populaţia şi mai puţin. Statul român va trebui să plătească pentru ţinerea acestuia în închisoare deşi până şi Germania a ales pentru liderii nazişti pedeapsa cu moartea.
Desigur, cei implicaţi în cercetarea şi derularea acestui caz sunt mândri de ce au făcut, atitudine corectă până la un punct legat tocmai de drepturile omului, torţionarul le-a încălcat în alte vremuri pentru că aşa erau timpurile-s-a stabilit că nu puteai vorbi de asemenea lucruri în perioada post-stalinistă- dar instituţiile prezentului nu au nici o scuză. Un om aflat la o vârstă înaintată şi fără putinţa de a se ajuta singur nu poate fi încarcerat, este o bătaie de joc tocmai de actul de justiţie. Ideea de condamnare a trecutului a fost corectă deşi acuzaţiile sunt făcute din perspectiva unor documente legislative din prezent, pe acest principiu ne putem condamna toată istoria. Cum nu avem pedeapsa cu moartea, cei care s-au implicat într-un asemenea demers trebuiau să găsească şi soluţia de suspendare. Deşi nimeni nu îndrăzneşte să o spună pentru că nu dă bine, această condamnare cu executare este o prostie care face mai mult rău decât bine, din torţionar facem un martir.
Există destui “lătrători” pe bani publici sau privaţi care vor sări ca arşi că doar aşa se poate condamna trecutul trimiţând un nenorocit aproape paralizat în închisoare. Din nefericire, vorbim doar de păreri şi nu din cele mai inspirate, un sondaj ad-hoc printre cetăţenii acestei ţări ne va arăta că “exemplul” a fost compromis tocmai prin această condamnare mai degrabă simbolică. Împăcarea cu istoria nu se poate face aşa şi nici nu este de dorit ca generaţiile următoare să vorbească de români doar ca torţionari sau de cei care nu au milă de bătrâni senili. Rămâne o discuţie dacă un asemenea proces nu se putea desfăşura cu alt impact în primii ani după Revoluţie dar cum ocazia a fost ratată, soluţionarea unor asemenea cazuri în prezent trebuie făcută cel puţin cu moderaţie.