Duminică dimineaţa, devreme, pe când îmi pregăteam cafeaua cea de grabă aducătoare la viaţă şi bună dispoziţie, o bufnitură înfundată şi un val de apă rece ce-mi inundă podeaua bucătăriei, mă scoaseră brusc din reverie şi mă aduseră în concretul realităţii cotidiene. Nu-i nimic, putea fi mai rău, îmi spun încurajându-mă singur, şi după ce închid robinetul, mă duc la birou si scot din sertar, de la loc sigur, cartea de vizită a unui instalator. De-a lungul timpului am învăţat că în viaţă poţi să pierzi cartea de vizită a unui director, manager, doctor, profesor, dar niciodată a unui instalator bun, a unui tâmplar sau zidar priceput.
Instalatorul meu este un băiat tânăr cam la 22 de ani, student în ultimul an la Ştiinţe Economice, un băiat cu mult bun simţ şi foarte îndemânatic. După cum probabil deja intuiţi, îndemânarea şi deprinderile nu le-a căpătat în amfiteatrele facultăţii şi nici atestatul de informatician nu a contribuit cu ceva în acest sens, ci doar nevoia zilei de mâine.
Cum de-a lungul timpului, am ştiut „să-mi las loc de bună-ziua” în relaţia noastră, încrezător, chiar dacă este duminică dimineaţa, că n-o să capăt un refuz, pun mâna pe telefon, sun şi mă conversez cu mama acestuia care îmi relatează că băiatul este cu câţiva prieteni la o cabană în Vâlcea, dar că luni, mica mea problemă se rezolvă. Cu moralul puternic zdruncinat am sunat prieteni, amici, cunoştinţe, doar unul dintre ei o avea o „relaţie” la un instalator. După mai bine de 4 ore, printr-o cunoştinţă, a unei cunoştinţe a unui prieten, am reuşit să găsesc un faianţar, dar care „se mai pricepea un pic” şi la instalaţii şi care a reuşit să repare stricăciunile şi să-mi redea liniştea sufletească.
E oare posibil ca meseriaşii buni, fie ei instalatori, faianţari, tâmplari, zidari să fie o „specie” pe cale de dispariţie, toţi luând deja calea Spaniei, Italiei, Franţei şi Germaniei? Şi dacă da, nu ar fi logic într-o astfel de penurie de meseriaşi, liceele tehnologice şi şcolile profesionale să fie asaltate de un număr imens de candidaţi, care cu osârdie să-şi dorească să înveţe tainele unei meserii?
Să fie oare posibil ca într-o ţară cu pereţi moi, care la prima inundaţie se prăbuşesc ca piesele unui joc de domino, în care ţevile de plumb din apartamente pocnesc una câte una făcând din vecini şi prieteni duşmani pe viaţă, în care străzile îşi ondulează asfaltul devenind adevărate capcane ale morţii, în care pe scurt sunt atâtea de făcut, să nu avem meseriaşi? Se pare că da, deoarece acesta este paradoxul românesc, ca ceea ce este logic să nu-şi găsească reflexia în realitate.
Să fi uitat tinerii din ziua de azi proverbul „meseria este brăţară de aur”, de toţi se îngrămădesc spre o facultate care mai pe urmă cu „pile şi relaţii” să le asigure un loc călduţ de bugetar, chiar dacă pe un salariu de nimic. Să fie totuşi o reminiscenţă din vremea comuniştilor, a părinţilor, când numai cei care învăţau cu adevărat bine puteau năzui la o admitere la o universitate? Şi la urma urmei este greşit să-ţi doreşti mai mult, nu asta stă la baza economiei de piaţa, nu asta pune în mişcare întregul mecanism. Este greşit oare să-ţi doreşti să ajungi în vârf chiar săpându-ţi prietenii sau colegii, sau folosindu-te de diverse trambuline conjuncturale ce apar odată la patru ani? Nu înseamnă asta dinamism ? Nicollo Machiavelli susţine că scopul scuză mijloacele, dacă la mijloc este o cauză nobilă, dar cine stabileşte asta? Nu este oare în firea umană încă din vremuri biblice, din vremea fiilor Zebedei, să încerce să fie „cel dintâi dintre semeni” ?
Prea multe întrebări, o singură realitate şi totuşi este atât de greu de pronunţat un diagnostic corect pentru societatea în care trăim.
Ca să închei, nu pot decât să-i dau dreptate prietenul meu poetul şi publicistul Dan Iancu, în a cărui versuri ne regăsim:
„în ţara caselor moi
zidurile se tânguie apă
râurile macină lut
nici flori nu mai cresc şi
mi-e stearpă….”
Jurnalul ce străbate timpul
