Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Urme în castelul iernii

Urme în castelul iernii

Submitted by on 22 February 2012articol citit de 1,752 ori | No Comment

A nins ca-n poveşti până către moşii de iarnă, de nu îţi venea a crede că ne apropiem de mijlocul lui februarie. Câmpul dintre râuri devenise peste noapte alb-alb, abia îl mai pătrundeam cu privirea până la confluenţa apelor, în brâul Hanului, unde pădurea de fag înalt se prăvălise pe coastă sub povara desagilor de omăt. Sub cupola ramurilor copleşite de abundenţa zăpezilor înalte, sforăia înfundat motorul unei freze care se străduia să desfunde drumul de nămeţii înalţi, croind cale liberă trecătorilor spre satele de sub munţi, spre Gheorgheşti, Ponoare, Obârşia Cloşani şi Godeanu.

Ion Elena

Iarna-i aici, vara e departe

Iarna-i aici, vara e departe

S-a descăunat iarna din ţinuturile ei reci şi s-a înstăpânit aici de-a binelea, cu tot fastul ei. Aici, la talpa Dealului Mare, unde pădurile de plop şi mesteacăn şi-au pus umbrele albe, ascunzând în hăţişuri tot păsăretul care mai poate ciripi curajos în codrul alb. Unde, tot vânatul orbecăie morocănos prin sihlele pădurilor ninse, prin castelul înalt şi imens al iernii aşezate împărăteşte în deschiderea văilor răzleţite între crenelurile munţilor albi. O tăcere adâncă a cuprins întregul peisaj, în preajmă se aude doar fâşâitul fulgilor mărunţi şi aspri, cernuţi peste frunzele uscate rămase în jugastrul din frântura stâncii.

Poveştile bunicii
În pustietatea albă a câmpului larg din Bărc, nici fâşiile haturilor nu se mai zăresc. Gardurilor le-au rămas afară din zăpezi doar vârfurile stoborilor, să prindă de nojiţe alergătura vântului rece. Totul a fost cuprins de amorţeală, prin haloul ninsorii uşor foşnitoare mai poţi zări încă siluetele voalate ale pluţilor noduroase din malurile Motrului. Râul şi-a închis vadul cu ivărele gheţii şi-şi odihneşte în treacăt ascuns gândul sub mantia groasă şi albă a iernii celeste. Nişte corbi hoinari croncănesc  în despicăturile stâncăriilor teşite de explozii din Cornul Pietrei. Înzăpezit şi singur, bunarul din prundiş se roagă sub umbra albă a acoperişului încăciulat de nea. Este prea potopită ninsoarea, nu se vede nimic nici spre Lunca Brebinei. S-a înnămeţit şi puntea peste apele limpezi ale Bulbei. Cum ajungem la mama Gica, să ascultăm o poveste la gura sobei?
Este bine să aşteptăm până la nămiezi, vine Badea Culae cu sania trasă de caii săi uriaşi, puternici, obişnuiţi să scurme în nămeţi, să traverseze vadurile şi să asalteze urcuşurile spre vatra satului. Picioarele zvelte ale bidiviilor saltă adânc prin valul alb al mării de omăt pufos care acoperă drumurile de odinioară. Peste faţa genuină a zăpezii se rostogolesc bulgări informi mari şi mici trasând urme întâmplătoare pe fila imaculată a iernii. Caii nu ştiu să scrie, dar înaintează prin zidul zăpezii, deschizând cea mai sănătoasă urmă în albul tainic al câmpului adormit sub nea. Scotocim imensitatea cu puterea ochiului. E scurtă zarea, neclară şi misterioasă. Nimic nu grăieşte despre ieşiri la drum. Nici o înşiruire de paşi nu se desenează pe hârtia reliefului, iepurii nu au ieşit încă, stau aciuaţi în bârlog. Şi vulpile au rămas acasă, în vizuinile lor. Se tem să iasă la vedere.

În casa bunicilor
Ajungem cu peripeţii la poarta bunicului, Ionel Bălănescu, vestit vânător al ţinutului. Ne despărţim cu bineţe de caii vânjoşi ai vecinului şi nu vom uita curând năstruşnica escapadă prin templul zăpezilor şi cărărilor albe. Bucuria noastră de a ne întâlni cu şarmul lui Neica Ionel şi a-i asculta vorbele cu tâlc din povestirile vânătoreşti se stinse mintenaş. Ar fi fost nepotrivit să-l găsim acasă pe această vreme de basm pe bunicul meu chipeş, roşu în obraji ca un bujor de munte, galeş în privire şi cu zâmbetul ascuns sub mustaţa stufoasă şi răsucită fuior spre urechile mereu ciulite către drumuri şi ascunzişuri de codru.
Mama Gica pune pe plita încinsă a sobei ceainicul cu ţuică de prună din Dealul Mare. Pregăteşte apoi ceşcuţele de pământ cumpărate la Sântandrei din târgul de la Pocruia. Scoate din gura podului o bucată de slană şi muşchi afumat, sparge câteva cepe mângâiate de ger şi le înveleşte în ştergarul cu sare. Încălzeşte şi nişte colăcei în cuptorul încins. Simţi că suntem pătrunşi de frig şi încercaţi de vigoarea anotimpului. Ne încărcă masa cu bucatele casei şi ne îmbie la ospăţ. Am fi vrut să fie cu noi şi tataia, dar ni se spune că este la pândă, în Cheile Glogovei. Bunica umplu ceşcuţele cu ţuică fiartă şi ciocnirăm cu toţii, întru sănătate şi polimă bună pentru anul acesta, pentru noroc şi îndestulare în gospodărie, pentru voie bună şi putere de muncă la ai casei.
Mama Gica îşi luă lucrul şi se rezemă de păretar, în cotul sobei. Vrea să-i împletească un fular gros de lână lui Florinel, nepoţelul dăruit de fata cea mare. Ştie multe din întâmplările vânătoreşti ale bunicului şi le povesteşte cu mult har: „Nu vă spun ce supărat era Ionel al meu într-o dimineaţă de februarie. Îl aveam pe Ionică, singurul nostru băiat, flăcău de dus la armată. Era tare nestăvit, nu împlinise douăzeci de ani. A luat din ascunzătoare puşca lui Ionel şi nu s-a mai oprit până nu a ajuns în Valea lui Ciulei, la Ocoleană, acolo unde se întâlnesc drumurile din patru zări şi pe unde trec jivinele toate, din toate părţile. Acolo rămân în trup de iarnă mai toate urmele paşilor pierduţi prin castelul alb al anotimpului. Ninsese până mai sus de genunchi. A luat ogarii cu el şi s-a pierdut în noapte. Ajuns în coastă, unde ştia că dă de urma vânatului, s-a dat după stejarul falnic din Hobaica lui Pleşu şi a început să aştepte.

Urme în raiul zăpezii
Era un pic de moină afară, se desluşeau firave urme în raiul zăpezii, dar nimic să mişte tăcerea negrăită a tăpşanelor cu arbuşti şi păduri. Stelele îngheţaseră pe cerul sticlos al nopţii. Tremurase niţel Ionică al meu, dar când văzuse că dinspre ogaş răsare tot mai mult un animal, mergător în albul albăstrui al depărtării, îl luară fiorii fricii şi-i tremurau pantalonii. Namila se apropie, avea urechi nemişcate şi ascuţite şi semăna cu un câine ciobănesc. Ionică nu mai aşteptă, ţinti şi trase. Trase două focuri, până văzu umbra prăbuşindu-se în necuprinsul alb. Îl cuprinse frica şi ezită să meargă la vânat, luă drumul spre casă şi-i povesti lui tată-său despre ispravă. S-au întors apoi amândoi în sălbăticie. Au ridicat lupul din zăpadă, a dus Ionel pielea la vânzare şi a luat bani buni pe ea, de puteam să cumpărăm o pereche de boi din târg. Bună treabă făcuse Ionică al meu. Dar, Ionel nu l-a iertat că îi furase puşca, i-a luat arma şi a încuiat-o.
Să vedeţi ce s-a întâmplat! Flăcăul nostru se molipsise de ispita vânătorii, avea gâdilici în bocanci. Nu a stat mult pe gânduri. A căutat prin şură un cadru vechi de bicicletă şi a meşterit cum a ştiut un puşcoci, dar a început să uşureze rezerva de cartuşe a lui Ionel. Într-o seară, pe un ger niţel cam ascuţit plecă în vadul Bulbei, încălecă puntea lui Hârgot şi începu să aştepte. Dar câte nu i-au auzit urechile, câte nu i-au văzut ochii în acest loc. Dinspre Padeş, săltau sfielnici iepurii. Prin sălciile încărcate de ninsoare se îmbrânceau jderii. În Valea Ţiganului urlau lupii îmbuluciţi de toate spaimele pământului. Se pare că era tare hămesită haita, Ionică e liniştit că nu mai este acolo, cum fusese în acea dimineaţă când doborâse lupul acela rătăcit. Sub uluca grădinilor, în toile neîngheţate ale râului ţopăiau cârduri de gâşte şi raţe.
Când deja îngheţase îmbrâncit pe punte, Ionică simţi un vuvuit venind din susul râului, văzu că matahala, sfredelind sforul apei, trecu pe sub punte şi se afundă sub rădăcinile sălciilor. Zvâcni apoi înaripând valurile şi tăind vijelios apa, băiatul aşteptă până animalul ajunse sub punte şi trase. Animalul cu blană neagră, agil şi neliniştit, se-ncovoie de trei ori în valuri agitate, se zbătu de moarte şi dispăru spre maluri. Speriat, băiatul se întoarse acasă. A doua zi, de dimineaţă, Ionel îşi luă flăcăul şi coborâră la râu. Ce mirare! Răsfrântă peste malul alb, o mândreţe de vidră zăcea răpusă de alice. Să vă spun că a luat bani frumoşi şi pe pielea ei. Iar peste o săptămână, a mers la Baia-de-Aramă şi i-a cumpărat lui Ionică o puşcă nouă de vânătoare. Şi au făcut o echipă de pomină amândoi. Au fost vânători de soi, nimeni nu-i întrecea pe aici pe la noi.”
Memorabile şi interesante spusele bunicii. Ştia să aleagă cuvintele, să ne introducă în tabloul nostalgic al celor întâmplate. Nu am realizat cum au trecut două ceasuri din zi. A apărut în poartă şi Taica Ionel. Era plin de promoroacă. Slobozi în zăpadă raniţa cu doi iepuri şi-i spuse soţiei. Gica, buna mea, mai pune la foc o ţuică, iar am avut cătare plină. Să ne trăiască iarna asta bună şi frumoasă!
Şi am rămas cu toţii, iar, la alte poveşti de iarnă …

Comments are closed.