Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Şi Motrul este trist!

Şi Motrul este trist!

Submitted by on 19 March 2014articol citit de 893 ori | No Comment

Ne aflăm la mijloc de martie, nu-i miez de primăvară! Murmură Motrul prin zăvoaiele zgribulite de vântul rece. Izbeşte-n grind de mal râul grăbit şi tumultuos. Şi-n rădăcini de arini zvelţi izbeşte. Se duc zăpezile la vale, altele strălucesc în orizont, pe crestele Frumosului, dincolo de frunţile stâncoase ale munţilor Piatra Cloşani. Anotimpul marilor germinaţii intră discret în satele rânduite sub geană de colină. Îşi scutură petalele ultimii ghiocei din grădina copilăriei, albinele zoresc prin cupele albastre ale viorelelor. Şi mama miroase o chită cu flori albastre şi se bucură din nou de reîntoarcerea primăverii! Brânduşele au trecut şi ele. Acum, zambilele aşteaptă să înflorească, să înmiresmeze grădina cu mirosul lor inconfundabil!

motruÎncercăm drumul spre vadurile Motrului, să vedem de-i sănătos râul scăpat din cremene de munte! Trecem prin ce a fost cândva raiul lacurilor din Valea de Hotare, ţinutul situat între satele Padeş şi Văieni. A rămas în amintiri paradisul lacustru ce dăruia cu faimă şi frumuseţi acest peisaj cu mai bine de un deceniu în urmă. Regăsim malurile lacurilor, peste care s-au înălţat coridoare de arini, chiuveta părăsită de ape în locul cărora s-au întins poieniţe verzi în care şuşotesc izvoare, pasc caii, oile şi vitele sătenilor. În gropile mai adânci din care scoteam cu undiţele cele mai frumoase exemplare de caras s-au întemeiat băltoace cu moliţă şi păpuriş, luciuri de apă prin care mai săgetează bancuri de clean şi rare apariţii din speciile de peşti de odinioară.

Tristeţile naturii

Coboară cerul în oglinzile de ape dintre arini. O pereche de raţe sălbatice sparge liniştea amiezii. Le răspunde, cu un strigăt subţire, o altă pereche de stârci cenuşii obişnuiţi să se întoarcă aici cu fiecare primăvară. Încă nu şi-au început concertele răcăneii. Sunt şiroiri peste tot, vin la vale apele zăpezilor! Au umplut toate crovurile şi acum strălucesc în lumina blândă a soarelui. S-a prăbuşit în smârc păpurişul. Lişiţele sunt la grea încercare până îşi găsesc loc pentru noul cuib. Şi raţele sunt în dificultate, până se întemeiază iarăşi pădurea de papură.
Pătrundem în adânc de zăvoi. Pe trup de izvor revedem o parte din toile prin care bunicii noştri îşi puneau cânepa la topit. Păşim sfioşi prin sforul apei repezi şi limpezi şi ne adâncim paşii în nisipul fin adus de viituri. Se văd scobituri de lopată, oamenii mai construiesc şi natura se vede că le oferă şi le este sprijin la nevoie. Găsim aici abandonată o greblă de plastic. Şi o ruletă cu care s-a măsurat probabil nesăbuinţa celui care a aruncat-o. Vedem şi un morman de ţiglă spartă, o grămadă de saci legaţi la gură, un cauciuc de motocicletă, un munte de resturi de cărămidă, alt munte de rumeguş. Toate acestea sălăşluiesc, oameni buni, în sufletul izvoarelor, al firului de iarbă, al zăvoaielor şi al râului.
Ajungem în vârf de mal. Sunt împlinite vadurile, foarte iute aleargă râul izbindu-se în spume de trunchiurile arborilor din prag de mal peste care a înfăşurat o mulţime de trenţe şi deşeuri de nailon. Nici vorbă să încerci la undiţă, peştele este retras la adăpost de curentul puternic al apei. Însoţim Motrul în lung de mal să înţelegem dacă îi este bine acestui râu cu multe legende şi o istorie încărcată de întâmplări memorabile. Privim spre coastă, spre pădurea de stejar rărită de braconieri. Şi cei mai vârstnici bătrâni din Padeş îţi vor spune că niciodată Poiana lui Dan din culmea Coastei Motrului nu a fost lăsată fără pădure ca în aceşti ani. Cineva a tăiat un arin şi i-a aruncat ramurile în geana meandrei dintre  rădăcini. Altcineva a descărcat peste ele căruţa de moluz. Câtă tristeţe, ce minţi întunecate!
Gunoaiele sociale care au stâlcit farmecul peisajului nu se văd. Se văd însă urmele lor hidoase. Grămezi de talaş, găleţi, lăzi, maşini de spălat, sticle, borcane, damigene sparte şi alte deşeuri ale vieţuirii unor oameni fără pic de respect pentru natura care le ocroteşte însăşi viaţa lor. Câtă ingratitudine la ei! Câtă amorţire de gând, câtă goliciune în suflet! Iată de ce, aici, iarba nu răsare, nici mugurii nu înfrunzesc, nici toporaşii nu mai au miros, nici mierlele nu mai cântă! Şi Motrul este trist!

Comments are closed.