Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » Septembrie, cu gânduri de aramă…

Septembrie, cu gânduri de aramă…

Submitted by on 11 September 2013articol citit de 1,170 ori | No Comment

Muntele slobozise valuri de nori întunecaţi peste zăvoaie, nori fugăriţi din urmă de vântul rece scăpat din cremenea munţilor. Din coastă zburau în valuri frunze desprinse din creştet de fagi. Coborau apoi pe luciul apei, ca un stol de călătoare resemnate şi triste, lăsându-se legănate de valuri şi duse-n drum de ducă. S-a făcut oleacă de răcoare şi Motrul îşi închide nasturii de la cămaşa anotimpului adunându-se în şuvoaie răsfirate în răstoace, printre arinii uitaţi pe picioare de nărăvaşele viituri ale verii.

La Valea Mare toamna a sosit deja

La Valea Mare toamna a sosit deja

Râul îşi poartă speranţele, şopteşte la fiecare zbucium de rostogolire-n praguri de bolovani, se gândeşte puţin în rotocolurile dinaintea rădăcinilor înfipte-n val, salută parcă valea şi se duce apoi tot înainte, pe drumul lui, departe, tot mai departe, spre lumea mare. Uită de truda cu stâncăriile munţilor, de nuntirea întru miracolul energiei, în viforul turbinelor de la Valea Mare, de celesta pierdere de sine sub oglinda lacului albastru adormit între desprinderi de munţi şi se regăseşte apoi, sub umbra barajului, mângâiat de vălul dimineţilor şi vraja răsăritului.

Toamna la uşa gorjenilor

De aici îşi reîncepe cântecul, în dulci suspine peste lespezi de piatră sură. Răsună glasul lui mai jos de plaiuri şi poiene, pribegind pe sub pereţii înalţi ai Pietrei Cloşanilor, pe sub frunţile de ceaţă ale Muntelui Ciuta, ducându-se limpede-limpede prin ocolişurile din Vadul Rău, pe sub bolţi de punţi zidite peste albie. Pe-aici, în sforuri repezi, mrene negre zburdă-n cerul apei, cleanul se-ascunde-n adâncimi de toi, iar albitura jucăuşă împânzeşte fereastra gâldaielor. Sub cupola zăvoiului, pierdute în virginitatea locului, se aud încă  trilurile păsărilor aflate în pregătirea marii călătorii spre zări mai calde.
Dar valea nu mai sună, cum răsuna odată! Vuia pe sub păduri râul pornit de-acasă. Pădurea era zveltă, deasă şi neumblată. Lăsa să cânte râul şi-apoi vestea spre sat, să ştie fiecare că a plouat la munte. Acu-i subţire valul şi vadu-i fără vlagă. Puterea este sus, în râuri de lumină. Turbinele frământă pe sub paleţi şuvoiul. Năuc se-ntoarce râul în matca lui şi pleacă. Tot nenuntit ar vrea, să fie precum e spre izvoare! Dar vana nu se-nchide, turbinele adună fuior după fuior, îl răsucesc şi-l urcă în fulger de lumină.
Tăcut şi cinic doarme pe scoc de munţi barajul! Poţi să asculţi, de vrei, să simţi cum cântă Motrul! E glasul lui, nu-i altul! Puţin schimbat e însă, de vifor şi de soare. Ar vrea să spună multe, priveşte către sat. Cloşanii-s tot pe vale, pe prund, pe lângă culmi. Şi ce minune este, să te-ntâlneşti cu ei, muntenii mei de-aici, rumeni, vânjoşi, voioşi şi plini de vorbă, cu inima cât casa. Şi am venit la ei, în freamăt de septembrie. M-am bucurat să-i văd, dar am plecat oftând. Un tânăr îmi vorbise de case părăsite. Atunci am crezut că satul s-a oprit un pic în loc, a îmbătrânit puţin şi se odihneşte pe o bancă, la margine de drum!
Pe uliţe am întâlnit mai puţini copii ca niciodată. Nu-mi pierd speranţa. Sunt optimist şi cred că satul îşi va reveni. Îi mai trebuie ceva, aşa, ca un sfat de taină cu încărcătura anilor, cu nepotrivirile timpului, ca el să întinerească!
Septembrie a presărat peste vârfuri de păduri gânduri de aramă. Privesc cu mirare  în diorama anotimpului. Peste gardul de scândură, din vişinul grădinii, culeg flori. Sunt flori de vişin în pridvor de toamnă. Ieri, pe malul Motrului, admirasem un salcâm înflorit a doua oară în acest an. Florile împrăştiau zâmbet, ca în primăvară. Astfel de curiozităţi mă fac să cred că anotimpul belşugului va fi mai lung şi blând, ţinând departe iarna.
În vii, pe trupuri de araci, ciorchinii negri şi-au pudrat obrajii cu străluciri de brumă. În bobul copt se-aude cum aşteaptă mustul. Mireasma lor te-mbie în panteonul dealurilor, în viile agăţate până-n tâmpla muntelui. Obosiţi de-atâta aşteptare, strugurii coboară în căuşul coşurilor. Lacrima lor umple vedrele cu vin. De-atâta rod, faţa Ioanei s-a umplut de soare. Din ochii ei culeg tot adevărul. E toamnă şi satul este încă acasă! Plin de bucurie.

Comments are closed.