Emil Boc a apărut în peisajul politic la un moment dat când Petre Roman, pe atunci charismaticul președinte al Partidului Democrat, se ocupa de întărirea filialelor județene ale partidului. Drumurile l-au dus pe Roman la Cluj…
Acolo, sondajele de opinie (nefericite oglinzi ale unei realități cu repercusiuni și mai nefericite în viitor), spuneau că lider de filială municipală la vechiul și respectabilul municipiu Cluj-Napoca ar fi dorit de clujeni un tânăr intelectual, erudit, universitar, select. Alegerea avea să fie tânărul asistent sau lector Emil Boc.
Încet, încet, cel care avea să ajungă lider de filială județeană și apoi primar al Clujului istoric, devenea o voce importantă în partid. Disciplinat, Emil Boc a ajuns om de încredere al președintelui partidului Traian Băsescu, devine el însuți președintele PD și mai apoi a fost desemnat premier în 2009, conducând toate guvernele de atunci încoace.
Marchează câteva momente penibile, precum căderea de pe balustradă la o emisiune televizată, urmată de luări prea voluntare de atitudine, de la o altitudine scăzută, care-i aduc etichetări și porecle.
În această calitate, de prim-ministru, implementează politicile pornite de la Cotroceni cu aceeași disciplină. Astfel, regimul politic care marchează concomitența cu austeritatea României își capătă numele istoric de regimul Băsescu-Boc.
După 3 ani de guvernare, premierul Boc este prins în iureșul revoltelor de stradă care cer demisia celui care a inițiat în 6 mai 2010 măsurile de austeritate, sub pretextul salvării României de tăvălugul crizei mondiale, Traian Băsescu. PDL se delimitează de Băsescu, fosta lor locomotivă. Patricidul pare a se produce. Liderul PDL de facto își pierde atribuțiile și liderul în funcție Emil Boc preia partidul prin o parte din conducătorii acestuia. Băsescu se îndreaptă cu pași repezi spre a doua sa progenitură, UNPR, lăsând PDL-ul unui Boc tot mai obosit.
Demisia pe care președintele Băsescu o poate cere acum premierului Boc, fără consens politic, ar fi un act de liniștire a străzii, nu o soluție. Demisia lui Boc însă poate însemna la nivel simbolic în mentalul colectiv chiar sfârșitul regimului Băsescu-Boc, sfârșitul sărăcirii românilor pentru cei mai mulți. Astfel, creatorul este indisolubil legat de creația sa inițial obedientă, acum lăsată de capul ei.
Cerând sau acceptând demisia premierului, Traian Băsescu poate cădea odată cu Emil Boc, pierzând din încrederea populară procentele puține pe care le mai are. De aceea, logic, pare uneori a reveni la decizia de nu îl lăsa pe Boc să cadă, precum odată la emisiunea lui Andrei Gheorghe. Băsescu nu dorește ca Boc, devenit piatră de moară, să îl ducă la înec decât după ce reușește decuplarea de imaginea unui regim care s-a imprimat profund în starea de spirit al românilor.
