Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Magazin » La echinocţiul primăverii…

La echinocţiul primăverii…

Submitted by on 23 March 2011articol citit de 2,948 ori | No Comment

Zloteşte iarna prin crânguri şi munţi, cu hainele udate în limpezimi de ploi. Ieşind de după umeri de nori grei şi hoinari, soarele îşi răsuceşte raza luminoasă  peste muguri tăcuţi de fag. Zâmbeşte ghiocelul în guler de grădină şi flutură miresme printre garduri de rug. Se-aud zbierând prin inimi de poiană, mieluţe şi miei oacheşi zburdând în jocul lor fără astâmpăr. Din margini de pădure răzbate tril de mierle, în veselă cântare din zori de primăvară. Anotimpul redeşteptării îşi risipeşte lumina în ornicul zilelor, cu dorinţa de a lăsa nopţilor şi stelelor cât mai puţin timp de tihnă şi visare. E vremea echinocţiului şi ne este cu grabă să se înstăpânească iarăşi ziua în treburile noastre, să-şi dea drumul lumina, să ne lucreze calea.

Livada, cel mai bun loc de refugiu, pentru reculegere, în martie

Livada, cel mai bun loc de refugiu, pentru reculegere, în martie

Sânziana şi-a scos din pivniţă uneltele şi sparge nuci pe butucul de la gard. E dulce şi sănătos miezul sâmburilor. Mănâncă şi zâmbeşte copila. Câtă inocenţă, câtă linişte şi împăcare în ocupaţia ei. Rămâne acolo, cuminte, în portiţa copilăriei, protejată de neliniştea lumii de lângă ea. Nu poate fetiţa să creadă că e încă multă iarnă în sufletele şi gândurile sătenilor. Că brazda aşteaptă preumblarea plugului întru belşug, dar nu mai are cine să scoată din frig tractorul. Că, acasă, la ogor, sunt doar bătrânii. Cei tineri şi puternici s-au dus, sunt pretudindeni. Tot mai sărac e satul, tot mai îmbătrânit! Copiii, tot mai puţini, se-adună la joacă în răscruce…

Dor de primăvară
Se desprimăvărează! Şi codrul! Şi izvorul! Şi turma lui Frăţilă! Dar, tot mai mult dor de primăvară rămâne în gândurile şi sufletele oamenilor. Sunt trişti şi dezolaţi. Îşi leagănă paşii pe drumuri şi drumurile îi duc acasă, că ei, pierduţi de griji şi nevoi, de multe ori nu mai ştiu încotro să apuce. Le dai bună ziua şi uită să-ţi răspundă! Gândurile lor sunt închise, tot mai acaparaţi sunt de apăsarea treburilor neîmplinite! Sunt supăraţi pe viaţă, pe vremuri şi pe aceia care le-au înşelat încrederea. Merg mereu pe la porţile aleşilor, scriu memorii, dar degeaba, nimeni nu-i ascultă, nimeni nu-i înţelege, nimeni nu le vine în ajutor. Sunt condamnaţi la neputinţă şi nu îşi pot explica de ce în preajma lor e tot mai multă impostură şi nemuncă, lene şi furtişag, şmecherie şi bogăţie nemeritată. Le este greu să ştie de ce în această ţară, neghiobia trăieşte în palate luxoase, iar omul demn, cinstit şi harnic nu scapă de grijile zilei de mâine, de eticheta de a fi un personaj incomod pentru cei mai mulţi deprinşi cu viclenia de a ocoli munca şi inteligenţa de a se înstări prin rapturi judiciare şi inginerii financiare, în zonele de mişcare ale bunurilor publice şi banului public.

Poveşti de viaţă
Oamenii legii aleargă după escroci şi tâlhari şi nu-i prind. Mergem la instanţe şi suntem răvăşiţi de strâmbătatea judecăţii. Vrem să trăim bine, într-o ţară normală şi nu suntem lăsaţi. Ce fac demnitarii noştri? Ce face justiţia noastră? Ce facem noi, cei care ştim şi avem ceva de făcut? Sunt multe persoane pe acest pământ, dar puţini cetăţeni! Domneşte sărăcia în ţară, se răspândeşte tot mai mult prostia, se împăunează uneori şi zice că-i deşteaptă! De ce suntem aici? Mai avem încă şcoală, pentru educaţie! Mai avem încă medici şi spitale pentru însănătoşire! Mai avem cărţi, biblioteci, şansa de a ne folosi valorile! Mai avem oameni care ştiu să administreze treburile noastre. Ţara vrea să fie condusă!
Sunt gânduri răzleţe, spuse cu adâncă întristare  de Moş Paulescu, profesor pensionar, retras din capitală într-un sătuc ocrotit de munţii noştri, aici, sub cerul limpede şi albastru al Gorjului, să umple copilăria nepoţilor săi cu poveşti şi poveţe …
Bătrânul părea îngrijorat că nu mai vede pe chipul oamenilor pofta de viaţă, lumina bucuriei şi dorinţa de glumă, de haz şi primenire. Aşteaptă să apună ploaia peste zăpezile uitate, să intre bine primăvara-n sat! Speră în renaşterea vrerii de a fi mai bine, în reîntoarcerea deciziei spre ordine şi competenţă, să pornească bine ţara şi să înflorească acest neam. Nu mai vrea minciună şi planuri fictive în viaţa satului, niciun satrap cu spirit militar prin instituţii şi nici despoţi să tulbure mulţimea. Este timpul echinocţiului şi aşteaptă resolidarizarea valorilor umane. Simte că lucrurile vieţii vor intra într-o ordine firească şi are încredere în veghea prelungită a minţilor luminate pentru facerea binelui.

Ascultând dorinţele ierbii
Priveşte spre ceruri şi-n drumurile palmelor muncite şi este optimist. Nu crede că primăvara a plecat din frumuseţea vieţii. Crede că împlinirile vor veni prin întoarcerea spre responsabilitate şi muncă, prin învăţătură continuă şi performanţă, lăsând la o parte ignoranţa şi neputinţa, trândăvia şi impostura. Este de preferat să ţinem ochii mereu deschişi şi să visăm doar în somn, în tabloul întunecat al nopţii!
I-am ascultat cu luare aminte cuvintele, alese cu grijă, să nu fie nici învelite în soare, nici în ţepi de ranchiună. M-am gândit că este de folos să le adun aici, pe hârtie, să nu se ducă în van.
Prins de nesomnul raţiunii, venerabilul profesor se retrase spre largul livezii cu pomi împovăraţi de muguri. Îşi potrivi grebla şi începu să adune vreascuri şi frunze uscate, ascultând dorinţele ierbii, de încolţire şi împrimăvărare! Cu lumina căţărată pe gard, pajiştea se pare că începuse a încolţi din rădăcini de iarbă. În curând, viaţa satului se va înnobila cu decorurile fabuloase ale primăverii. Va fi iarăşi multă lumină şi germinare!

Comments are closed.