Special

Politică

Istorie

Gorjul

Patrimoniu

Home » Şcoala » Între descentralizarea și centralizarea inspectoratelor școlare

Între descentralizarea și centralizarea inspectoratelor școlare

Submitted by on 6 April 2011articol citit de 1,691 ori | No Comment

La acest moment se desfăşoară în România o campanie de informare a cadrelor didactice în privinţa avantajelor noii Legi a Educaţiei Naţionale. Acestea sunt multe, dar nu puţine sunt reproşurile adresate inspectoratelor şcolare pe motivul că rolul acestora nu a fost diminuat aşa cum era de anticipat în noua legislaţie. Situaţia este cu atât mai supărătoare, cu cât prin noua legislaţie descentralizarea devine o practică efectivă, nu se mai rezumă ca până acum la fraze sforăitoare.

Cadrele didactice din Gorj obligate să aplice descentralizarea prin Legea nr 1/2011

Cadrele didactice din Gorj obligate să aplice descentralizarea prin Legea nr 1/2011

Luându-ne după legis­la­ţia în vigoare, descentralizarea nu ar trebui să fie  un scop în sine, ci un mijloc de creştere a calităţii, eficienţei şi echităţii sistemului public de educaţie. Prin descentralizarea învăţă­mântului, MECTS îşi propune să îmbunătăţească participarea publică la cheltuielile pentru educaţie, prin apropierea şcolii de comunitate şi transformarea acesteia într-o instituţie puternică, abilitată să răspundă nevoilor locale de dezvoltare. În România, schimbarea practicilor în educaţie este imperios necesară datorită integrării europene, ceea ce presupune: dezvoltarea capacităţii administrative, creşterea transparenţei şi creşterea responsabilităţii la nivel local.
Până aici toate bune, integrarea europeană presupune schimbarea practicilor în direcţia dezvoltării capacităţii administrative, a transparenţei şi responsabilităţii la nivel local, totodată, e necesară elaborarea unor programe naţionale unitare şi coerente de schimbare organizaţională şi de cooperare interinstituţională care să conducă, într-un timp rezonabil, la schimbări sesizabile în practica educaţională şi, în general, în domeniul educaţiei. Măsurile de descentralizare pot avea efectele scontate dacă sunt coerente, explicate, înţelese, asumate de toate părţile interesate şi implementate unitar. Din acest punct de vedere, campania MECTS derulată în şcoli începând cu 14 martie 2011 este lăudabilă, dar problemele abia acum apar. Ne aflăm într-o perioadă, până la 1 septembrie 2011, când doar o parte a prevederilor legii se aplică. Rezultatul? O anumită neîncredere şi tensiune inutilă în sistem.

Autonomia şcolară, o problemă în România?
Autonomia şcolară reprezintă un aspect cheie al agendei politice a multor ţări europene, principiul potrivit căruia şcolile ar trebui să fie autonome, cel puţin în privinţa unor aspecte legate de managementul instituţional, este larg răspândit. Această idee a prins contur în anii  80 şi s-a generalizat în anii  90 .
Ţările din cadrul UE au acordat grade diferite de autonomie şcolilor, în funcţie de domeniul de responsabilitate. În general, există autonomie de decizie privind cheltuielile operaţionale, în majoritatea ţărilor. Această autonomie este mai puţin pronunţată în cazul achiziţionării echipamentelor informatice. Dacă se iau în considerare şi cheltuielile privind bunurile imobiliare, instituţiile şcolare dispun de o autonomie deplină în raport cu aceşti trei parametri în trei ţări (Belgia, Letonia şi Suedia).În alte cinci state – Bulgaria, Cipru, România şi, numai pentru nivelul primar, Irlanda şi Franţa – instituţiile nu dispun de autonomie în aceste domenii. În cele mai multe cazuri, instituţiile au libertatea de a colecta fonduri private, prin donaţii, sponsorizări şi venituri rezultate din închirierea de spaţii, dar sunt rare cazurile în care au putere de decizie privind contractarea de împrumuturi. O anumită autonomie în colectarea de fonduri private nu presupune, automat şi existenţa unei autonomii privind utilizarea acestor fonduri. Şcolile pot, adesea, selecţiona înlocuitorii profesorilor absenţi şi pot aloca suplimente salariale pentru orele prestate în plus sau pentru  sarcinile neprevăzute în contract, dar rar pot decide în legătură cu demiterea unui profesor. În majoritatea ţărilor, instituţiile dispun de o destul de mare autonomie în ceea ce priveşte personalul auxiliar. La nivelul şcolii, gestionarea fondurilor publice şi private este, în general, o responsabilitate comună a directorului şi consiliului de administraţie al şcolii. Managementul resurselor umane este cel mai adesea o responsabilitate a directorului şcolii. Totuşi, în aproape jumătate din statele membre ale UE, şcolile nu sunt responsabile cu selecţionarea personalului didactic. Organismele de conducere a şcolilor joacă un rol mai important în şase ţări (Belgia, Spania, Italia, România, Marea Britanie şi, numai la nivel secundar, Irlanda). Poate aici este şi problema, în România avem probleme la selectarea personalului didactic.

Comments are closed.