Noiembrie s-a oprit în drum, mai are ceva de treabă în viaţa oamenilor, în coloritul peisajului şi-n tumultul apelor, după care îşi caută iar locul pe răbojul timpului, îşi încarcă sacii cu amintiri şi pleacă cu toamnă cu tot, lăsând brumele şi viscolul să zgâlţâie de frig pădurile, munţii, izvoarele, aşezările, relieful întreg. Este luna în care revenim la Apa Neagră.
Suntem aproape de formaţiunile de mesteacăn încununate de podoaba frunzelor galbene, ca nişte perdele aprinse ce învelesc încă în căldura culorii marginile pădurii de fag din coastă, vălurite de vânt şi văduvite de coloritul roş-arămiu al coroanelor. Urcăm pe malul Motrului prin satele statornicite pe fir de vale, la brâu de deal şi umbră de munte. Prin Padeş, Văieni, Călugăreni, Orzeşti, Motru Sec şi Cloşani, până sub pleoapa pădurilor triste şi înfrigurate.
Pe cărări de munte
Munţii Vâlcanului îşi coboară valurile de păduri şi pereţii prăpăstioşi în margini de râu însetat. Apa susură uşor sub cuşmele de promoroacă ale pădurilor şi steiurilor austere. Spre apus, orizontul depresiunii este conturat de culmile ondulate dar mai puţin zimţate ale Munţilor Piatra Cloşani, ce-şi arată chipul depărtărilor ca două pălării cuminţi uitate de mii de ani aici, între umeri de relief şi vuiet de ape. Sub cerul albastru al toamnei, coama acestor munţi te determină să-i asemui cu spinarea unui dromader obosit de timp care, îngenunchiat de drumul deşertului preistoric, s-a oprit să veşnicească aproape de cântecele Motrului. Aici, în preajma frumuseţilor de poveste ale satului Cloşani, cu locuri încărcate de freamătul istoriei, cu fapte adormite în foşnet de hrisov şi-n nepieritoare şoapte de legendă. Mai sunt şi azi de găsit mărturii care amintesc de Tudor Vladimirescu, cu întâmplări din vremea vătăşiei plaiului, la fruntarii de imperiu, pe la anul 1820. Mai de vale, în Câmpia Padeşului, găseşti meterezele şi monumentul unde, în ianuarie 1821, Domnul Tudor citea Proclamaţia către ţară. Amintirea Slugerului dăinuie apoi în adâncimi de carte, dar şi în blazonul morilor înşirate până odinioară pe cursul viforos al ierugilor din sat. Localnicii îţi istorisesc cu mândrie despre fapte petrecute în vremea lui Tudor din Vladimir şi cred că aceşti munţi sunt ca o heraldică a ţinutului.
De vrei să pătrunzi în altarul lor, este bine să-ţi potriveşti anotimpul şi să alegi cu multă chibzuinţă calea urcuşului spre vârfuri şi albastrul zărilor. Poţi să încerci iscusinţa paşilor căţărându-te pe cărăruia de pe costişă, printre uluci şi piatră sură până-n şaua din Măgură, şi mintenaş te vezi deasupra satului. Ori vei merge pe Motrişor, să ajungi la Izvorăle şi de acolo, pe panta mai domoală a versanţilor, ocolind aglomerările de stâncărie şi mărăcinişuri, mereu mai sus, pe pieptul muntelui, spre vârfuri. Semeţia şi forma distinctă a acestor munţi pot fi admirate de la mare depărtare, în dimineţile limpezi când răsăritul se revarsă cu lumină peste faţa pământului. De pe plai de Parâng, din Cerbul, din dealurile Cărbuneştilor, ori din Bujorăscu, pe oglinda zării ţi se desenează priveliştea munţilor Piatra Cloşani – munţi cu cocoaşe de cămilă. Pălăria lor se conturează dincolo de nălucirea zariştei, sub poalele văzduhului, şi atrage privirea trecătorului prin curiozitatea înfăţişării din peisaj, prin vietăţile şi curiozităţile găzduite în acest areal deosebit de divers şi bogat.
Drumeţul pătrunde într-un peisaj plin de mistere şi unicităţi specifice rezervaţiilor. Pe cărărui cu izvoare, bătătorind poteci labirintice umblate doar de copitele oilor şi caprelor sătenilor, ori de paşii sălbăticiunilor, de aventurile vânătorilor după urşi şi ciute, te vei agăţa încet-încet de tâmpla muntelui bogat în floră rară şi-n atâtea alte minuni ale naturii. Întâlneşti aici arbuşti protejaţi ca mojdreanul, alunul turcesc, scumpia, ierburi tămăduitoare precum scumpia, ţintaurul, aglicea. Poţi să explorezi aceste meleaguri tot anul, mai puţin peste iarnă, dar în modul cel mai fericit la îngemănarea lunilor mai şi iunie, ori august cu septembrie. În aceste perioade poţi culege din generozitatea naturii adevăratele ei comori. Eşti pe drumul sălaşelor, acele conace la care se-ntorc ţăranii primăvară de primăvară, să-şi rânduiască rosturile ţarinii. Treci mai întâi pe lângă conacul lui Toi din Motru Sec, cel mai cunoscut vărnicer din zonă. Urmezi conacele lui Cojocaru, Ivaşcu, Spăimuş şi Sandu, pe Valea Izvorăle, în sus, până la desişul arboretului din Preluci şi de acolo, prin pădurice, până în rariştea cu brazi şi pin din faţa golului alpin.
