Dezechilibrele economice pe care le-am contabilizat în ultimii ani atrag atenţia că în România există în continuare o piaţă nefuncţională. Am înregistrat, este adevărat, cea mai mare creștere economică în ultimele luni la nivelul Europei, însă cât de reală este aceasta? Exporturile şi investiţiile sunt încă deficitare, iar consumul, principalul motor al creşterii economice în România nu este, deocamdată, functional la parametrii optimi. Veniturile populaţiei sunt rezultatul „perpetuării ineficienţei în economie”, iar guvernul technocrat, doar o soluție de avarie pentru criza politică românească pare depășit la foarte multe capitole. Se afirma pertinent că pentru a tinde la statutul categoriei sociale de mijloc, ar trebui să avem salarii de 2.000 – 3.000 lei. Înţelegem deci, că în România, mai mult de două treimi din populaţie trăieşte la limita (sub)existenţei, din moment ce salariul minim brut nu se apropie nici măcar de 1.500 lei. Şi apoi, într-un moment izolat de sinceritate, „cineva” recunoştea sfidător: „Veniturile sunt prea mici, corupţia prea mare”.
„Dacă Guvernul nu ar reuşi să impună nişte cheltuieli rezonabile de funcţionare a statului”, până la sfârșitul anului 2016 România riscă să facă un nou împrumut, ne avertizează chiar specialiștii tehnocrați, „ca să putem să plătim toate facilităţile de care au beneficiat unele categorii în mod nejustificat”. Ce nu prea înţelegem noi, este la ce fel de categorii se referă acești specialiști?
Până găsim răspunsul, ne vine în minte o nouă întrebare: care sunt rezultatele României după 26 de ani de democraţie? O parte pe aici, o parte pe acolo. Concluzia: rezultate… din părţi, și asta nu pare să deranjeze câtuşi de puţin pe cei cărora ar trebui să le crape obrazul de ruşine. Bine că noi românii am pierdut şi gramul acela de conştiinţă pe care îl deţineam şi suntem scutiţi de simţămintele ruşinoase. Cui nu-i convine, poate liniştit să-şi ia lumea în cap, căci altfel riscă să-i sară lumea în cap. Principiul acesta domină de departe toate instituţiile din ţara noastră. De ce ar trebui cineva să trudească pentru „binele ţării”, când poate doar crea impresia de prestator, în timp ce leafa sa continuă să crească? Că nemulţumirile sunt şi ele în creştere nu prea contează pentru distinşii noştri prestatori de servicii. Se impune o nouă concluzie: Ce bine este să ai obrazul gros, stomacul plin şi mai nou scut anti-rachetă.
„Este un succes politic, diplomatic, militar şi strategic al României”. V-aţi dat desigur seama că este vorba despre „Scutul anti-rachetă” amplasat pe teritoriul României. Dacă e aşa, de ce nu le-a trecut prin minte celor de la putere, în ultimii ani, să comande şi un „Scut anti-criză economică, socială și politică” să putem vorbi, de ce nu, de un succes economic, social şi de bun simţ al României reale, căci astfel de „succesuri”, precum cel de la Deveselu, în care simbolurile naționale sunt călcate în picioare de americani, nu ţin de foame.
Şi apoi, cine ar ataca o ţară precum România? O ţară care suportă chinul metastazic al crizelor din sănătate, educație sau cultură, perpetuate într-o manieră condamnabilă, în timp ce politicienii îşi duc somnul confortabil în Parlament, pe banii românilor care nu au salarii şi pensii decente, iar atunci când se trezesc mimează prigoana contra moravurilor de ordin financiar. Pentru aceasta ne facem vinovaţi şi noi că am crezut și credem în continuare în promisiunile lor şi ei că şi-au permis să ne mintă cu atâta neruşinare. Suntem cu toţii piesele nefericite ale unui puzzle numit generic „România eternă şi fascinantă”.
