V-aţi întors în sat să stăm de taină acum, toamna, sub cupola aurită a pădurii de mesteacăn? Mă întreba într-o zi însorită de octombrie Neica Ilarie Argintaru, pădurarul din plaiul Cloşanilor, aflat la pensie de vreo trei decenii. Îl sensibilizasem cândva pe acest vestit ocrotitor al pădurilor cu admiraţia mea feciorelnică faţă de măreţia codrilor înalţi şi verzi de la poalele Munţilor Cernei. Trecuserăm deja puntea peste licărul argintiu al Motrului, mult subţiat în vad de seceta nemiloasă din această vară, şi ne-am oprit niţel în poiana de sub cornete, în Valea Lupşei, pe drumul care duce spre Brebina şi Ponoare. Suntem foarte aproape de taina plaiurilor noastre strămoşeşti şi ne aşezăm la masa tihnei motrişorenilor din comuna Padeş, o lucrătură bine închegată şi frumos meşteşugită din trunchiul unui stejar secular.
Aici, în liniştea binecuvântată cu miresme de toamnă, şi-a deschis bătrânul gândurile cu amintiri şi legende. Aici, sub coroanele culmilor vălurite în nuanţe tulburătoare de galben şi roşu, culori cu care mestecenii şi cireşii din uliţe se înveşmântează maiestuos în fiecare lună de octombrie. Apoi, resemnaţi pe anotimpul care le-a dăruit atâta frumuseţe şi unicitate, trec prin iarnă ca nişte străjeri biciuiţi doar de iureşul viscolelor, însă foarte vizibili în păienjenişul de ramuri plumburii de pe versanţi, prin albul solitar al tulpinilor mângâiate de lumina firavă a soarelui.
Adăstăm şi povestim pe butucii adânciţi în covorul ierbii atins de fiorul primelor brume. Încercăm să înţelegem chemarea pădurii, să-i aflăm suferinţele prezentului. Aş vrea să ne deschidem larg braţele, să le atingem cu palma peste tâmple pentru a le pricepe neputinţele, să îndepărtăm orice tăiş de la tulpina lor, să le protejăm de adversarii care le primejduiesc viitorul. Privim meditativi spre inimile lor şi vrem să le salvăm perenitatea. Dinspre vatră de văi, ies la deal oameni cu poveri de uscături doborâte de vânt. Ei se pierd discret pe uliţele satului. Lemnele stivuite sub streşini de şopron se însufleţesc apoi în vâlvătăile din sobe şi-n căldura caselor, în nopţile geroase ale iernii. Şi aşa vedem cum arborii, îmbătrâniţi, îşi prefiră anii în cenuşa ornicului din casele sătenilor.
Privim spre corola munţilor şi ne încântă imaginea pădurii de mesteacăn. Farmecul ei ne încarcă dorul, dorul de frumos, de linişte şi curăţie naturală. Parcă îi simţim respiraţia, mestecenii zâmbesc, parcă ne fac cu mâna, lasându-ne să admirăm printre ochiuri de frunziş albastrul ceresc, pur şi strălucitor. Au rămas acolo, răstignit pe plai, pătuiacul cu fân rostuit pe furcile frasinului dinspre păduricea mestecenilor, ca o dulce amintire de vară, şi izvorul agăţat de lespezile reci, ca un gând de fericire pentru o viaţă ce nu se termină niciodată. Şi-au mai rămas acolo, pe povârnişul muntelui, sufletul şi dorurile sătenilor, şi fluierul ciobanilor, şi hăulitul băciţelor înveşmântate în cămăşi albe pe care şi-au cusut cu mâinile lor râuri şi ponoare cu mesteceni aleşi din mărinimia toamnei din munţii noştri.
Dincolo de ochii împovăraţi de amintiri se zăresc trunchiuri golaşe de fag de pe care frunzele s-au desprins spre taina crângului, triste şi îngândurate, ca păsările înaintea zborului cel lung, de întoarcere în ţinuturile calde. Doarme petrecut bradul în acoperişul casei, sub care ne retragem în toiul lui iunie să ne ferim de vâlvora arşiţei şi ne aducem aminte cum ne stingeam setea cu sucul cireşelor amare, culese din ofranda sălbaticei păduri.
Dincolo de cenuşa din vatra focului se aude scârţâind uşa. Trecem spre amurg de octombrie, şuieră focul în sobe, tot mai îngândurată-i cărarea ce urcă la via din deal.
Nu ne gândim la copacii tăiaţi, dar privim grinda care susţine casa. Şi gorunul din care a fost cioplită. Şi masa la care stăm de vorbă. Şi patul în care ne cutreieră visele. Şi scândura din care bunicul a meşterit carul pentru boi şi-o parte din pitorescul copilăriei noastre. Şi leagănul în care bunica ne descânta de deochi. Şi fusul caierului rostuit în furca de tors. Şi butea-n care susură vinul cel roşu din Dealul Stancăi. Şi crucea din treacăt de drum şi viaţă. Şi câte alte lucruri pe care pădurea le oferă omului cu o generozitate fără măsură, am redescoperit în freamătul cuvintelor din poiană, într-o memorabilă întâlnire cu Taica Ilarie, cel care s-a născut, a trăit şi a lucrat cu dăruire şi mult suflet pentru sufletul generos al pădurilor noastre.
Dumisale mărturiseşte cu limpede convingere că rugămintea pădurii este aceeaşi dintotdeauna, ca acum o sută sau o mie de ani. Să o protejăm şi să o ajutăm să crească teafără şi frumoasă, să nu o atingem decât cu blândeţea ochiului, cu cumpătarea minţii şi niciodată cu barda sau securea!
Încep de azi a rătăci tot mai puţine frunze prin pădure. Şi pe Piatra Cloşanilor, şi-n Gorganul, şi pe Tihomir, pe Culmea Cernei, spre Capra şi Dobrota, peste tot ţinutul aflat în miez de toamnă. În buimăceala timpului şi-n ceaţa deasă a văilor, crivăţul îşi slăbeşte încet chingile. Copii nevoiaşi mai adună vreascuri şi uscături pentru flacăra căldurii din casă. Gânduri răzleţe ne răresc paşii spre templul copacilor fără frunziş, fără păsări, fără cântec. O ciută păşeşte speriată peste pârâiaşul înfundat de frunze putrezite-n ţarină şi se lasă cuprinsă de adâncimea codrului părăsit de freamăt. Nimic nu vrea să ne spună pădurea despre iubirile de astă vară.
Ce ar putea iarna să facă pentru copacii-ncremeniţi de ger, să-ntoarcă din drum tăietorii de lemn? Să nu zdrobească din creştetul lui lujerul lăstarului! Să lase-n picioare copacul cel viu, să ducă la foc copacul pustiu, cel trist şi dus, cel istovit sau prins de boală!
Soarele coboară timid spre pridvorul orizontului. Vorbele pădurarului sunt tot mai încărcate de preţuire şi respect pentru pădure. Printre ramuri, razele-i brăzdează chipul de oştean rămas niţeluş din treburile sale, să se odihnească şi să povestească lumii.
Undeva, sub acoperământul gros de frunze căzute din ram, se aude cum creşte pădurea tânără. Ea poate să ne spună câte ceva despre zbenghiul copiilor cu tălpile moi prin covorul de iarbă şi lăstarii din vară, despre somnul lor duios şi profund sub ochii ferestrelor deschise, vegheat îndeaproape de cântecul privighetorilor din dimineţile zglobii. Despre mâinile lor agere şi curate, ca nişte pâraie petrecute prin verdele primordial al codrului, cu care culegeau chite de fragi din candoarea colnicelor alintate de lumina verii.
Învăluiţi de vraja amurgului, mestecenii cu plete de aur îşi aduc ramurile căpătâi, să se adoarmă puţin sub pleoapa apusului. Nu vor aminti nimănui despre tainele iubirilor din ocrotiri de codru. Misterele pădurii vor păstra în suflet de arbori şi-n ochi de frunziş tandre mărturisiri de inimă şi gând. Privirea şi surâsul pădurii de mesteacăn rămân în sufletul nostru, ca o fascinantă privelişte de toamnă.
Neica Ilarie se opreşte în poarta casei, sub umăr de costişă, la Cloşani. În curând, paşii lui vor face cale spre cupola pădurii ninse, printre trunchiuri de copaci golaşi, să vadă ce mai fac mestecenii.
Va afla că în mugurii lor sunt frământări de primăvară!
