Încercăm să privim în strălucirea izvoarelor, cu dorinţa de a descoperi în licărul lor câte ceva din tainele vieţii! Pentru această vrere ne-am dus până hăt-departe, pe firul lor argintiu, oprindu-ne sub streaşina munţilor. Tocmai acolo, sus, în pridvorul de piatră al înălţimilor, tot mai aproape de cer, unde se nasc ele, izvoarele, apoi pâraiele, râurile, apele, de unde începe tot farmecul existenţei şi al frumuseţilor din vale. Şi se-mplinesc miraculos rosturi şi minunăţii pentru viaţă, şi pajişti, şi păduri, şi plaiuri, şi ierburi, şi flori, şi-atâtea plăsmuiri vegetale. Şi-apoi, recolte, belşug, perdele de ploi, întreaga diversitate a lumii vii, însăşi bucuria noastră de a fi, de a trăi, de a ne bucura şi câte altele …
Unul dintre izvoare s-a hotărât să-ntâlnească soarele pe versantul dinspre răsărit a Muntelui Oslea, iubind lumina şi dorul. Îngăduitor cu sărutul ciutelor obosite de sete, Motrul pleacă liniştit şi îngăduitor prin farmecul inconfundabil al munţilor, să primenească peisajul şi să ude pământurile cu unda sa presărată cu lacrimi de stele. Îşi adună de pe cărări, rând pe rând, prăvăliri mai mici de râurele, precum Alunul, Mileanul, Cărpineiul, Capra, Bulba, împlinindu-şi vălurirea-n albia zburalnică prin depresiuni şi chei, până în clipa de graţie a marii îngemănări cu Jiul şi-a reîntoarcerii sale spre stele.
Amurg de noiembrie începe a se lăsa peste geanţurile şi crestele Oslei, Şarbei, Godeanului, ale Culmii Cernei, Pietrei Cloşanilor şi-ale altor vârfuri carpatine, şiroite şi cântate de atâtea şi-atâtea izvoare. Hoinărind din depărtări, nori pribegi şi groşi coboară peste munţii aceştia cernind din înalturi valuri-valuri de fulgi mărunţi şi cuminţi. Se reîntorc zăpezile-n Carpaţi, revin iernile la noi şi parcă aşteaptă un semnal să intre din nou pe uliţele satelor rânduite la stânga şi la dreapta Motrului.
Şi-au pus munţii cojoace albe şi umbra norilor alunecă iar pe creste. Uimirea copiilor cuprinde orizontul şi-n ochi li se-nfiripă dor de iarnă. Nu şi-au pregătit încă săniile, nici nu se grăbesc, ştiu că vântul acela şuierător dinspre Cerna încă nu a sosit. El se arată la puţină vreme după Sfântul Andrei, şi-aduce zăpada peste sat.
Şoptind şi visând, Motrul şerpuieşte din piatră-n piatră, susură prin vale şi răsfiră spre culmi răcoare şi ecouri din voce-i milenară. Sărută pintenul muntelui, lângă glezna stâncoasă a Scărişoarei, ascultă discret vuietul turbinelor în care Cerna-şi toarce dorul în fuioare de lumină şi se opreşte în luciul lacului de acumulare de la Valea Mare pentru a se reîntâlni cu stelele. Aici, sloboade prin inimi de munte şuvoiul său de ape repezi, năvalnice. Nevăzut prin măruntaiele stâncoase din adâncurile telurice, râul străbate în mare grabă negura pământului, pentru a izbi cu putere aripi nărăvaşe de hidrocentrală, ca să renască apoi, în unda neîmblânzită a Tismanei şi-n purpura de lumini presărate în case, în nopţile oraşelor şi-n frumuseţea vieţii noastre.
Acesta-i, Motrul purtător de energie!
Un alt braţ din trupul său fluid, de balaur legendar, alunecă pe sub pântecele barajului şi se pierde spumegând în colţuri de stâncă şi-n bulboane printre versanţii îmbătrâniţi ai Ciutei şi Pietrei Mari, să facă istorie la Cloşani şi, mai departe, în scurta sa călătorie spre miazăzi, prin curăturile mărginaşe. Scapă de strânsoarea cheilor, în aval de Poienile de Jos, trece pe sub umbra Picuiului – chip de munte pleşuv cu înfăţişare de turc împietrit pe-aceste locuri – şi se opreşte la intrarea în sat, să-şi amintească de vărnicerii de pe Valea Calului şi de morile zidite pe maluri cu sute de ani în urmă.
La Moara lui Tudor, din care au rămas doar piatra şi amintirile, bătrânii povestesc despre întâmplările din vremea vătăşiei de plai a lui Tudor din Vladimir. Pe aici au tropotit caii pandurilor şi ai Slugerului, scotocind munţii întru căutări de adăpost pentru provizii şi arme, chivernisind bine mersul spre revoluţie. Râul îşi urmează calea, uneori plin de surâs, alteori vuind cu glas himeric, udând şi limpezind cu valul vatra satelor – la Orzeşti, Călugăreni, Văieni, Padeş, Negoieşti, Glogova, Cleşneşti şi pe mai departe, cât poate el să dăruiescă viaţă şi frumuseţi.
Iese zbuciumat din Vadul Rău, culege izvoarele care curg dinspre Călugăru, Priboaia, Brebina şi Tehomir, şerpuieşte printre zăvoaiele părăsite de toamnă dinspre Apa Neagră şi mai stă un pic pe gânduri să asculte foşnetul moale al fulgului de nea rătăcit în istoria locurilor.
Priveşte nedumerit apoi spre culmea din Ogaşul Verde, văduvită de stejarii falnici. Este trist râul văzând cum se surpă Coasta Motrului, dezgolită de haina pădurilor, de cântecul păsărilor şi răcoarea umbrelor. Ferăstraie ciudate şi securi vrăjmaşe au vămuit ramurile cerului, mutilând peisajul şi cernind viaţa codrului zvelt de odinioară. Pe maluri, tremurând de frig în val de vânt răzleţ, câţiva lăstari de fag vor să urce coasta, să scape de viituri. Cuprinşi de fiorul singurătăţii, puii de fag aşteaptă primăvara, să vină tinerii să-mpodobească dealul cu puieţi, reînviind pădurea de altădată …
Urcăm spre piemont, pe platoul din Câmpia Padeşului. Nu este acasă firul de iarbă să spună acum de ce-a plecat de-aici peste ţară Tudor, rostind cu năduf „Patria este norodul iară nu tagma jefuitorilor!” Lângă tâmpla de piatră a monumentului este multă tăcere. Istoria nu mai vrea să vorbească! Dinspre munţi, vântul vântură perdele rare de fulgi. E tot mai frig spre vadul Motrului. Nu înţeleg amăgirea frunzelor uitate în stejarul de pe prund, acest mister cuminte al toamnei resemnate. Pe potecile trecutului se-aud nechezând armăsarii pandurilor. Fiorul ochiului clatină nemărginirea. E zvon de iarnă prin zăvoi!
