Luna lui mărţişor este pe aproape, februarie îşi face ultimele socoteli de drum după ce a scos din cotloanele vremii vreo trei săptămâni de ger aspru şi straşnic, cum nu am mai întânit noi de vreo câţiva ani buni. În aceste ultime ale lui zile, Făurar a început a culege câte puţin din căldura soarelui, slobozind-o peste văi şi colnice, încât zăpezile s-au pornit pe plâns, pe acolo, pe unde au fost surprinse de lumina plăpândă, uşor mângâietoare, a zvonului de primăvară.
Printre luminişuri şi pe umeri de dealuri domoale, pe întinderi de alb peticit şi zăvoaie părăsite de zarva păsărilor, lacrimile iernii s-au adunat în şiroiri efemere care au ieşit pe-aici, pe-acolo, din albiile pâraielor, bulucindu-se dincolo de maluri, până peste drumuri, peste zarişti, peste prundişuri şi podeţele uliţelor din sat. În preajma drumurilor întreţinute, unde sătenii s-au dovedit a fi harnici şi întreprinzători, primenind şanţurile pentru dezgheţ şi topirea zăpezilor târzii, iarna călătoreşte cuminte şi liniştită, stârnită doar de un nesperat susur de primăvară, care a dezmierdat puţintel învelişul alb al pământului, acolo, unde acesta a izbutit să se împlinească.
Din loc în loc, peste păduri şi ţarini, murmură şipotul izvoarelor dezmeticite din somnul lung, petrecut în strânsorile gerului. Din potirul iernii, uitat pe un tăpşan de deal din marginea satului, vrăbiile-şi potolesc setea. Au început a se auzi prin rămurişuri suave partituri din cântecele primăverii. E foarte aproape de borna satului anotimpul miraculoaselor germinaţii.
Undeva, la Padeş, lângă apa Motrului, copiii merg să admire, prin mlaştinile dezgheţate, raţele sălbatice, stârcii albi şi cenuşii, familiile de fazani, care s-au obişnuit să ierneze aici, printre luminişuri şi pâlcuri de păpuriş, învingând şfichiul viscolelor şi biciuirile zborurilor de nea măruntă şi rece. Aceste minunate păsări s-au statornicit aici, aproape de blândeţea şi sprijinul pădeşenilor, rostuind primăvara şi aşteptând răbdătoare clipa reîntălnirii cu suratele lor, plecate prin ţările calde.
Se aude că Baba Dochia şi-a răsturnat căruţele pe-aici, pe-aproape, prin munţii noştri, şi-i plină de furie, supărându-se până la nori şi-ntunecând vremea cu iscodirile ei. Nu vrea să renunţe la cojoace şi simte că i se topesc cărările. Se călătoresc zăpezile spre fluvii şi spre mări. Iarna urcă acum spre piscurile înalte din Parâng şi Godeanu.
Sunt încă albe şi încărcate de omăt căciulile Carpaţilor. Valuri albe de munţi coboară înspre Dunăre. E albă Păpuşa. Solitare şi încărcate de nea sunt şi Parângul Mare, Mohoru, Straja, Oslea, Peleaga, Piatra Cloşani şi Piatra lui Stan. Acest lanţ de vârfuri, cu năframă de zăpezi încă neveşnicite, veghează ca un zid protector Gorjul, judeţul dăruit de Dumnezeu cu nestemate naturale rămase încă în misterul virginităţii.
Mai la vale, dinlăuntrul pădurilor cu cetină verde, se întrevăd descătuşări de mugur. Suspin de lăstari bate în porţile luminii. Spectacolul înfrunzirii este în pregătire. Frigul opreşte încă miracolul germinării. Aerul crud şi purificator, plămădit în vuietul codrilor sănătoşi, odrăsleşte lumea satelor, ca un înger proteguitor.
Prin ţarcuri şi imaşuri au început să zburde miei albi, miei negri şi miei împestriţaţi, întinerind turmele şi-nveselind satul cu zbieretul lor ingenuu. Pe uliţe mai trec şi în aceste zile căruţe încărcate cu fân, nutreţ de tranziţie între anotimpuri pentru fermierii harnici. La poalele dealului, sfredelind scoarţa zăpezilor plânse, lujeri ţanţoşi de ghiocei înfloriţi s-au înălţat de sub toriştile vechi, să vestească primăvara.
Vrând-nevrând, învinsă şi resemnată, iarna se retrage spre locuri mai prielnice vieţii ei. Ca nişte damnaţi, munţii încă-i mai poartă straiele anotimpului alb. Undeva, la veranda cerului, prin vârfuri de munţi, în Cioclovina, la schit, e multă smerenie.
Furişată, pe lângă coloanele de brazi înalţi, iarna se-ntoarce la ceruri. Limpezi şi vorbitoare, zburdă la vale izvoarele. E multă frământare în sufletul pădurii. Dinspre soare-răsare se-aude venind primăvara!
