IMAGINI ÎN CUVINTE Să se întroieneze costişa de omăt!

 55 total views

  Ce discret s-a retras anotimpul din surâsul tufănelelor! S-au tot amestecat rânduielile prin crugul vremii. Toamna era hotărâtă să plece, dar şi-a mai uitat câte ceva în rămuriş de codru ori în prundul pârâului cu glasul stins de primele îngheţuri. Luna lui Undrea s-a oprit deja pe uliţa satului. E cam întunecată la faţă, tristă şi tăcută, de parcă i-ar lipsi cam multe din bunurile pe care şi le-a adus pentru lumea plină de doruri.Copiii aşteaptă cel mai mult vânturarea norilor, să se întroieneze costişa de omăt!

 Se pare că zăpezile întârzie prin depărtări adânci de timp. Par a fi sechestrate de nevolnice porniri de zel uman ori de năvalnice tulburări de suflet planetar. Cerul este încă sărac, norii albi nu au învăţat să ningă, doar munţii s-au liniştit de dorul iernii. Au strâns în chingi de gheaţă izvoarele, să adape în sclipiri divine soarele. Au trimis spre zări vânturile să întoarne norii grei, să risipească peste culmi steluţe de nea ori lacrimi de ploaie, să susure iar râurile şi să-nflorească bucuria de a trăi într-o lume cu freamăt de viaţă sigură, strălucitoare, fără frici ancestrale.

  E prea devreme printre noi, câteodată, primăvara! Atinsă de valuri rebele de vânt cald, iarna îşi ţine încă zăpezile în templul gerurilor. Prea multă gâlceavă este în ritualul anotimpurilor. Te mângâie primăvara în miezul iernii, foşneşte ninsoarea în floarea primăverii. E vară în sufletul lui martie şi în bobul de strugure al lui octombrie. Şi câte nu-s în rostul lor? Aşa s-au amestecat de rău vocile şi obiceiurile vremii, încât naturii îi vine tot mai greu să-şi poarte spre lume binecuvîntătoarele-i obişnuinţe iar omului, tot mai îndepărtată-i este tihna şi dulceaţa traiului.

   Îl reîntâlnim pe Neica Victor, cu ochii scăpătaţi şi multă supărare în priviri, căutând orizontul, cu sudălmi încoace şi-ncolo, că prea sucită-i şi vremea asta. Tace câteva clipe, să-şi ostoiască năduhul, şi tot el ne aminteşte că această neorânduială a anotimpurilor se trage din îndrăznelile şi lucrurile  nefireşti ale omului fără suflet şi măsură, lipsit de credinţa în Dumnezeu şi de cumpătare pentru tot ce ia din prinosul naturii. Iată de ce el se întreabă şi ne întreabă de multe ori!

   Unde-i izvorul pur? Dar strălucirea râului limpede, vuind să sune valea? S-a stins pentru o vreme ochiul fântânii! Multe frumuseţi şi rosturi îl ocolesc pe omul neprietenos. Suntem în decembrie şi iarna nu este încă acasă. Îngheţat şi gol şi însetat e firul grâului. Mâhnit şi istovit este ogorul neîntroienit de şuşotul ninsorilor. Abia se trage printre pietre înalte Motrul supt de seceta aprigă. Nepieritoare şi tăcută rămâne valea răsunătoare de altădată.

Numai în fotografii se mai văd urmele pline de poveste din trupuri de nămeţi ai iernilor pline de mister şi omăt sănătos. Neclar este orizontul spre care mai zboară şi azi neliniştite vrăbiile din sat. A rămas de poveste barza din Padeş, statornicită aici vreme de un deceniu cu iernile şi oamenii. În toi de ninsori veghea pe cuib şi se întorcea liniştită spre zăvoaiele din preajma râului dăruite cu oglinzi de ape şi umblet de peştişori.

Coborâtă acum pe crestele Godeanului, iarna albeşte subţirel plaiul şi culmile munţilor, fulguind genunile de piatră ale Carpaţilor ocoliţi de fastul nămeţilor înalţi de altădată. E nelumească vremea acum!

Zborul fulgilor întârzie să revină pe Valea Moregilor, mai aproape de săteni. Sunt prea multe pulberi ciudate în aer, aripile zăpezii ar înnegri în dansul lor molcom până să cuprindă în alb satul cu tot farmecul lui diurn. Poluaţi, cu chipul sluţit, fulgilor nu le-ar mai fi recunoscută ingenuitatea. Gestul lor de a-şi păstra puritatea sfântă se împotriveşte trufiei omului, prea nerăbdător şi frenetic în acest început de mileniu. Cantonarea iernii în cetăţile munţilor răscoliţi de tăişul viscolelor şi încremenirea îngheţurilor, undeva pe hăuri de piatră din Şarba şi Oslea, în orice altă  robustă neclintire a munţilor, este un avertisment al lumii perene faţă de nelegiuirile din lumea trecătoare, în care omul încă nu-şi  regăseşte calea spre binele universal.

 Rămânând în ţinutul lor paradiziac, protejate de zei, implacabile şi purificatoare, zăpezile îşi apără viaţa. Şi aşteaptă acolo, sus, în munţi, departe de pornirile omului răvăşit maşinăriile îndrăzneţe ale timpului modern. Prea prins în vânzoleala cotidianului buimac, nu ne miră cu nimic lipsa de reacţie a omului faţă de modul în care natura picură cu discreţie în viaţa acestuia reproşurile-i lămuritoare.

 Nepăsători la aceste semnale şi atraşi de iureşul unui elan neiertător, mulţi dintre semenii noştri cad în păcatul înavuţirii insidioase, sfidând preceptele ordinii divine. Nici refugierea în sine, departe de măsură şi echilibru, de implicarea tuturor, nu trece de ochiul justiţiar al lumii neprihănite. Iată de ce se usucă de dorul zăpezilor grâul pământului, de ce setea ţarinii e de nepotolit, de ce pârtia satului este pustie şi săniuţele-s în pod, de ce-i nefiresc jocul copiilor noştri! Iată de ce aceste ţinuturi din umbre de Carpaţi nu mai pot fi patria celor patru anotimpuri!

 De aceea, iarna s-a retras o vreme peste vârfuri albe, de unde ne mai face semn cu mâna, spre întristarea gânditorilor de bună-credinţă. Se vede că iarna nu mai are încredere în noi. S-a resemnat şi nu mai are curaj să treacă pragurile lumii noastre. Nu îşi mai doreşte să afle că ar mai putea primeni ferestrele şi sufletul satelor, nu-i plac preţiozităţile ascunse ale pretinsei accederi la civilitate, care-i pândesc puritatea!

 Iarna s-a hotărât să ningă doar sus, la munte! Mai aşteaptă niţel, departe de oameni. Fără ea, în sat, pe vale, copiii se întorc din dor şi  întreabă: „Bunicule, mai ninge pe la noi prin sat, cum ningea la dumitale, când erai copil ca noi? Ascultându-i cu bineţe, blând şi răbdător, Taica Victor îi linişteşte cu vorba-i domoală: „Uşurel, copiii moşului, acuşica ninge şi la voi! Să vedeţi ce iarnă frumoasă vă va bucura! Voi să fiţi cuminţi, s-o mulţumiţi cu gândul şi jocul vostru!”