IMAGINI ÎN CUVINTE Să ningă decembrie, să ningă!

 2,154 total views

  Ninge decembrie! Aşa ne obişnuisem, decembrie să fie acasă, rece şi preocupat să ningă frumos, să ningă cu belşug de zăpadă! Dar cuşma muntelui tot sură-i, piscurile stâncoase – tot plumburii şi-ngândurate? Şi-i trist şi singuratic muntele, încremenit în tăcere şi-ntunecat la faţă. I se văd toate încărunţirile frunţii. Nici şuierul de viscol nu-i prea biciuie umerii. Stins e glasul văilor, părăsită-i pârtia, golaşi sunt fagii din vâlcele, neîmpodobiţi de omăt au rămas brazii-n suişuri de versanţi. Dinspre largi depărtări, privirile izbesc potrivnic zidul carpatin. E început de iarnă în cuibul munţilor şi, neobişnuit de orgolios, anotimpul ocoleşte ţinutul, de parcă zăpezilor le-au fost interzise cutreierările neaoşe şi fulguirile năstruşnice aici, pe văi tăcute şi blânde, pe plaiuri largi, domoale şi întinse.

Cui am greşit noi, românii de la Dunăre, de la Parâng, din Cerna şi Jiuri, din Carpaţi până la alte mari şi-nvolburate ape, că legendele şi doinele-s ale noastre, numai ale noastre, că ele ne identifică, că ni le păstrăm şi le-apărăm cu străşnicie,   că-n verbul şi-n cântul lor odrăslesc, mereu întemeietoare, rosturile vieţii noastre nepereche, de statornici iubitori şi ziditori de ţară?

Cine se răzbună pe-acest neam, răpindu-i până şi liniştea dintre troiene, iernile cu dar de zăpezi şi aprige ninsori, iernile cu nesfârşite călătorii de fulgi mari şi scămoşi, limpezitori de gânduri, mesageri stelari de pace pentru un popor, aflat de mai multe decenii în mari încercări pentru a-şi regăsi drumul propriei izbăviri?

Oare, să ne fi uitat Dumnezeu? Nicidecum! Drama e aici, printre colinele dezvelite de ierburi, prin munţii văduviţi de falnice păduri, prin pădurile rămase şi uscate de dorul ploilor, prin văile părăsite de vuietul apelor, în izvorul stins şi-n râuri subţiate de suferinţele planetei, în noi, oamenii, cei mai răvăşiţi de răbufnirea răului în neprietenoase zvârcoliri. Vrând-nevrând, fosta-am învinşi de goana turbată după zornăitul arginţilor! Am uitat de bunătate şi omenie, nu vedem decât putere şi bani, fost-am îngenunchiaţi de invidie, de ură şi dezbinare, părăsiţi de suflet şi simţire omenească. Am dat de pământ cu templul arborilor zvelţi, fără să plantăm în glie ram de stejar tânăr, să-nvelim în verde planeta, să ne întărim piepturile cu duhul pădurilor.

Am sufocat văile şi pârâiaşele cu toate deşeurile traiului şi-acum tânjim după susurul de odinioară al râului limpede şi cristalin, cu bulboane săgetate de zborul păstrăvului, după miresmele  poienelor din lăstărişuri, cu covoare verzi de muşchi prin care-şi ridicau creştetul puzderii de ciuperci, ne veştejim de dorul dumbrăvilor verzi în care răsunau triluri din orchestra necuvântătoarelor, ducem în inimi neliniştea stârnită de dorul pentru zăpezile de altădată, ce-mpodobeau codrii, satele şi uliţele cu hlamida lor celestă, albă, neatinsă şi ocrotitoare. Cât de liniştită şi ferice era natura!

Peste trupul atâtor frumuseţi, azi este loc doar pentru efemeritatea  umbrelor şi urmelor timide, zvâcnetelor firave de vânt şi rarelor prăvăliri vultureşti. Nici viscolul sălbatic, scăpat din cotloanele răsăritului, nu clintea odată valurile albe şi înalte ale anotimpului întroienit pe coclauri, prin sate, pe câmpuri şi pe drumuri. Ce să mai povestim  despre minunile împărăţiei zăpezilor din munţi, unde răsunau urletul lupilor nesătui şi trosnetul fagilor strânşi de geruri!

Zăludă-i astă vreme. Învins de forţe malefice, mercantile, omul l-a uitat pe Dumnezeu. Cum să-i mai fie rai grădina şi livada, când  suduie prin ogradă de nu pricepi c-ar mai avea ceva uman într-însul? De evlavie, nici pomeneală! E istovit de amar şi  nevoi în şir, fără nădejde de a fi mai bun. Nu cred să-şi fi dat seama c-a  alungat din brazda mărunţită de plăvani zăpezile adăpătoare, ”însămânţând” seceta, sărăcia, foamea. În numele Zeului Unic, el, omul-zburător a prăbuşit din înalturi cuibul vulturilor cereşti, săgetând cu nave sofisticate pădurile de oxigen din ceafa văzduhului îndepărtat iar de-acolo ”păsările” cu lasere în cioc au pulverizat foc şi moarte peste trupul Terrei. Să-nceapă de-aici neprevăzutele cataclisme?

Privighetoarea cântă, cântă încă, dar nu minte! Pe-acoperişul lumii pândeşte  blestemul pustiului. Ard florile plantei, în om a intrat fiara războiului şi-nvineţeşte  cerul, bătând în cuie norii, sechestrând ploile şi ninsorile departe de buza izvoarelor şi lujerul grâului. Pe-aproape clănţănesc mereu ţâţânile vieţii zgâlţâite de-o şleahtă de binevoitori gângavi la vorbă, involţi şi reci în ochii lor de hiene răzvrătite, cu intenţii vopsite şi făgăduitori ai Binelui Universal. Cine-i mai crede pe-aceşti lachei ai lumii, păstori ai gândului nemernic, n-are  decât să-şi sape singur groapa pierzaniei! Ne-am lecuit de-astfel de făpturi. Ne-au minţit atâta vreme irişii lor albaştri, cu priviri mătăsoase şi perfide.

Să căutăm în robusteţea noastră! S-aducem credinţa şi învăţătura în cetăţile lor. E prea mult rău în noi. O mentalitate neghioabă şi vechi metehne ne ţin pe loc. În noi e forţa, chiar dacă uraniul, fie el şi sărăcit, a alungat din rânduiala lor liniştea plaiului, frăgezimea ierbii, freamătul munţilor  şi leagănul  ninsorilor genuine.

A sosit timpul, Omule, să-ţi  legi rănirile făcute de propria-ţi nestăpânire spre necunoscut. Te mistuie încrâncenările şi dorul pentru zăpezile de altădată? Ştii bine că locul lor a rămas acolo, în vatra copilăriei noastre, când padinile erau cutreierate de sănii trase de mânji cu căpestre albe iar printre desişuri şi poiene se mai furişau feline nefugărite, pierzându-se în taina pădurilor cernite zile la rând de  meliţele iernii.

           Atunci, ghioceii nu înfloreau în ianuarie, primăvara se-mpământenea  în luna lui Mărţişor, vara era vară şi toamna tot încărcată de rod curat şi aşezată-n rolurile ei. Era o orânduială firească a anotimpurilor, nerăscolită de vămuiri şi  tulburări ale climei.

Din ochiul ferestrei, zâmbetul de copil se-adâncea peste pârtia înzăpezită, mirarea-i era adâncă, atrasă de ritualul magic al splendidei ninsori. Din înalturi, în voia ei, iarna-şi pogora năframa albă. Astăzi, căsuţa de sub măgură-i săracă. Coasta dealului, părăsită de alai. Nemângâiaţi de puful şi răcoarea fulgului, copiii. Exilate sunt zăpezile! O rugă e zbuciumul prichindeilor fără jocuri. Din glasurile lor subţiri, cuvintele încep a răsuna. Începe a se desluşi strigătul lor: ”Cine poate, cine să ajute iernile să ningă?”

Să ningă decembrie, să ningă! Se ruga Anastasia în ochiul ferestrei.