Cum au trecut moşii de iarnă, a început să ningă fastuos prin ţinuturile copilăriei noastre. Câmpul dintre râuri devenise peste noapte alb-alb, cu greu îl mai străbăteam cu privirea până în tăpşanul Hanului, unde pădurea de fag înalt se aplecase peste coastă sub povara umerilor de omăt. Sub bolta ramurilor copleşite de abundenţa căderilor de nea, sforăia înfundat motorul unei freze preocupate să elibereze drumul de nămeţii înalţi, croind cale liberă trecătorilor spre satele de sub munţi, spre Gheorgheşti, Ponoare, Obârşia Cloşani şi Godeanu.
S-a desprins iarna din sălaşurile ei reci şi îndepărtate, să se înstăpânească pentru ceva vreme aici, la noi, cu tot fastul ei. Tocmai sub talpa Dealului Mare, în sat, la Tarniţa, unde pădurile de plop şi mesteacăn au îmbrăcat straie albe, ascunzând în hăţişuri tot păsăretul care mai poate ciripi curajos în codrul alb. Aici, unde, tot vânatul orbecăie morocănos prin sihlele pădurilor ninse, prin castelul înalt şi cuprinzător al iernii aşezate împărăteşte în deschiderea văilor răzleţite între valurile munţilor albi. O tăcere adâncă a cuprins întregul teritoriu dintre ape, în preajmă se aude doar şoşotul discret al fulgilor mărunţi şi aspri, cernuţi peste frunzele uscate uitate de toamnă în jugastrul din frântura steiului cenuşiu şi îngheţat.
În pustietatea albă a câmpului larg din Bărc, nici fâşiile haturilor nu se mai zăresc. Gardurilor le-au rămas afară din zăpezi vârfurile stoborurilor, să prindă de nojiţe alergătura vântului rece. Totul a fost cuprins de o tainică amorţeală geroasă. Prin nimbul ninsorii uşor foşnitoare, mai poţi zări încă siluetele voalate ale pluţilor noduroase din malurile Motrului. Râul şi-a închis vadul cu ivărele gheţii şi-şi odihneşte în treacăt ascuns gândul sub mantia groasă şi albă a iernii celeste.
Nişte corbi hoinari croncănesc întruna în despicăturile stâncăriilor teşite de explozii din Cornul Pietrei. Înzăpezit şi singur, bunarul din prundiş se roagă sub cupola albă a acoperişului încăciulat de nea. Este prea potopită ninsoarea, nu se vede nimic nici spre Lunca Brebinei, nici spre şaua de la Roată. S-a înnămeţit şi puntea peste apele limpezi ale Bulbei. Cum ajungem la mama Gica, să bem o ţuică fiartă şi să ascultăm o poveste la gura sobei?
Este bine să aşteptăm până la nămiază, când vine Badea Culae cu sania trasă de caii săi uriaşi, puternici şi obişnuiţi să scurme în nămeţi, să treacă vadurile şi să asalteze urcuşurile spre vatra satului. Picioarele zvelte ale bidiviilor saltă adânc prin vălul alb al omătului pufos care acoperă drumurile de odinioară. Peste faţa genuină a zăpezii se rostogolesc bulgări informi, mari şi mici, trasând urme întâmplătoare pe fila imaculată a stratului de zăpadă. Caii ştiu bine locurile şi înaintează aprig prin sufletul zăpezii, deschizând cea mai sănătoasă cale de urmat prin albul impetuos al câmpului de nea. Scotocim depărtările cu puterea şi toată vraja ochiului. E scurtă zarea, neclară şi misterioasă pe alocuri. Nimic nu grăieşte despre ieşiri la drum. Nici o înşiruire de paşi nu se arată pe întinderea albă a reliefului, iepurii nu se văd încă, stau aciuaţi în culcuşul lor. Şi vulpile au rămas acasă, în vizuini. Se tem să iasă la vedere.
Ajungem cu peripeţii la poarta bunicului, Ionel Bălănescu, vestit vânător al ţinutului. Ne despărţim cu bineţe de caii vânjoşi ai vecinului şi nu vom uita curând năstruşnica aventură prin templul zăpezilor şi al cărărilor albe. Bucuria noastră de a ne întâlni cu şarmul lui Neica Ionel şi a-i asculta vorbele cu tâlc din povestirile vânătoreşti se stinse mintenaş. Ar fi fost nepotrivit să-l găsim acasă pe această vreme de basm pe bunicul chipeş, roşu în obraji ca un bujor de munte, galeş în privire, cu zâmbetul ascuns sub mustaţa stufoasă şi răsucită fuior spre marginile gurii şi urechile mereu ciulite către drumuri şi ascunzişuri de codru.
Mama Gica pune pe plita încinsă a sobei ceainicul cu ţuică de prună din Dealul Mare, de la Tanti Lenuţa. Pregăteşte apoi ceşcuţele de pământ cumpărate la Sântandrei din târgul de la Pocruia. Scoate din gura podului o bucată de slană şi una de muşchi afumat, sparge câteva cepe mângâiate de ger, le înveleşte în ştergarul cu sare şi le mai bate niţeluş, să fie gustoase. Încălzeşte şi nişte colăcei în cuptorul încins. Bănuieşte că suntem pătrunşi de frig şi încercaţi de vigoarea anotimpului alb. Ne încărcă masa cu bunătăţile casei şi ne îmbie la ospăţul cel mare. Am fi vrut să fie cu noi şi tataia, dar ni se spune că este la pândă, în Cheile Glogovei. Bunica umplu ceşcuţele cu ţuică fiartă şi ciocnirăm cu toţii, întru sănătate şi polimă bună pentru anul acesta, pentru noroc şi îndestulare în gospodărie, pentru voie bună şi putere de muncă la toţi ai casei.
Mama Gica îşi luă lucrul şi se rezemă de păretar, în cotul sobei. Vrea să-i împletească un fular gros de lână lui Florinel, nepoţelul dăruit de fata cea mare. Ştie multe din întâmplările vânătoreşti ale bunicului şi le povesteşte cu mult har: „Nu vă spun ce supărat era Ionel al meu într-o dimineaţă de februarie. Îl aveam pe Ionică, singurul nostru băiat, flăcău de dus la armată. Era tare nestăvit, nu împlinise douăzeci de ani. A luat din ascunzătoare puşca lui Ionel şi nu s-a mai oprit până nu a ajuns în Valea lui Ciulei, la Ocoleană, acolo unde se întâlnesc drumurile din patru zări şi pe unde trec jivinele toate, din toate părţile. Acolo rămân în trup de iarnă mai toate urmele paşilor pierduţi prin vuietul alb al pădurii. Ninsese până mai sus de genunchi. A luat ogarii cu el şi s-a dus în noapte. Ajuns în coastă, unde ştia că dă de urma vânatului, s-a dat după stejarul falnic din Hobaica lui Pleşu şi a început să aştepte.
Era un pic de moină afară, se desluşeau firave urme în raiul zăpezii, dar nimic să mişte tăcerea negrăită a tăpşanelor cu arbuşti şi păduri. Stelele îngheţaseră pe cerul sticlos al nopţii. Tremurase de-a binelea Ionică al meu, dar când văzuse că dinspre ogaş răsare tot mai mult un animal, mergător în albul albăstrui al depărtării, îl luară fiorii fricii şi-i tremurau pantalonii. Namila se apropie, avea urechi nemişcate şi ascuţite şi semăna cu un câine ciobănesc. Ionică nu mai aşteptă, ţinti şi trase. Trase două focuri, până văzu umbra prăbuşindu-se în necuprinsul alb. Îl podidi repede frica şi ezită să meargă la vânat, luă drumul spre casă şi-i povesti lui tată-său despre ispravă. S-au întors apoi amândoi în sălbăticia codrului. Au ridicat lupul din zăpadă şi l-au adus acasă, a dus Ionel apoi pielea la vânzare şi a luat bani buni pe ea, de puteam să cumpărăm o pereche de boi din târg. Bună treabă făcuse Ionică al meu. Dar, Ionel nu l-a iertat pentru că îi furase puşca, a doua zi i-a luat arma şi a încuiat-o.
Să vedeţi ce s-a întâmplat! Flăcăul nostru se molipsise de ispita vânătorii, avea gâdilici în bocanci. Nu a stat mult pe gânduri. A căutat prin şură un cadru vechi de bicicletă şi a meşterit cum a ştiut un puşcoci, dar a început să uşureze rezerva de cartuşe a lui Ionel. Într-o seară, pe un ger cam ascuţit, plecă în vadul Bulbei, încălecă puntea lui Hârgot şi începu să aştepte. Dar câte nu i-au auzit urechile, câte nu i-au văzut ochii în acest loc. Dinspre Padeş, săltau sfielnici iepurii. Prin sălciile încărcate de ninsoare se îmbrânceau jderii. În Valea Ţiganului urlau lupii îmbuluciţi de toate spaimele pământului. Se pare că era tare hămesită haita, Ionică e liniştit că nu mai este acolo, cum fusese în acea dimineaţă când doborâse lupul acela rătăcit. Sub uluca grădinilor, în toile neîngheţate ale râului ţopăiau cârduri de gâşte şi raţe.
Când deja îngheţase îmbrâncit pe punte, Ionică simţi un vuvuit venind din susul râului, văzu că matahala, sfredelind sforul apei, trecu pe sub punte şi se afundă sub rădăcinile sălciilor. Zvâcni apoi înaripând valurile şi tăind vijelios apa, băiatul aşteptă până când năluca ajunse sub punte şi trase. Animalul cu blană neagră, agil şi neliniştit, se-ncovoie de trei ori în valuri agitate, se zbătu de moarte şi dispăru spre maluri. Speriat, băiatul se întoarse acasă. A doua zi, de dimineaţă, Ionel îşi luă flăcăul şi coborâră la râu. Ce mirare! Răsfrântă peste malul alb, o mândreţe de vidră zăcea răpusă de trăgaci. Să vă spun că a luat bani frumoşi şi pe pielea ei. Iar peste o săptămână, a mers la Baia-de-Aramă şi i-a cumpărat lui Ionică o puşcă nouă de vânătoare. Şi au făcut o echipă de pomină amândoi. Au fost vânători de soi, nimeni nu-i întrecea pe aici pe la noi.”
Memorabile şi interesante au rămas spusele bunicii. Ştia să aleagă cuvintele, să ne introducă în tabloul nostalgic al celor întâmplate. Nu am realizat cum au trecut două ceasuri din acea seară. A apărut apoi în poartă şi Taica Ionel. Era plin de promoroacă. Slobozi în zăpadă raniţa cu doi iepuri şi-i spuse soţiei. „Gica, buna mea, mai pune la foc o ţuică, iar am avut cătare plină. Să ne trăiască iarna asta bună şi frumoasă!”
Şi am rămas cu toţii, iar, la alte poveşti de iarnă …
