IMAGINI ÎN CUVINTE La sărbătoarea Sfântului Trifon

          Purtăm deja în tăcerea amintirilor farmecul iernilor de altădată, de-acum zece, douzeci de ani sau de o jumătate de secol. Începem a uita iernile acelea pline de fast, bogate în zăpezi şi troienite de viscolul nărăvaş, fiind prea acaparaţi de zbuciumul şi confuziile unui cotidian buimac, într-o ţară atât de frumoasă, dar tot mai mult încercată de una sau alta dintre nevoile unui trai cât de cât mulţumitor şi prosper.

Cred că ar fi mai bine pentru noi să mai învăţăm câte ceva, pentru a ne obişnui cu absenţa anotimpului iarna. Iar, dacă acesta îşi mai reaminteşte de noi, să ştim să îl primim cu bineţe, să străbatem în armonie timpul său, cu bucuriile şi încercările lui, cu zăpezi consistente şi fecunde, cu nămeţi, cu zile friguroase şi ger aspru, cu alunecuş şi polei, până-n zorii blândei primăveri.

Mai zilele trecute, februarie a adus mai întâi prin satele noastre de sub munţii albi gerul uşor năzuros al unei ierni mai puţin convingătoare. După valul de aer rece, abia scăpat din ascunzişuri reci siberiene, s-au lăsat dinspre înălţimile Carpaţilor noştri câţiva nori mai ambiţioşi şi încărcaţi cu dar de iarnă, care au pudrat pământul îngheţat cu un strat subţire de ninsoare.  Numai ca Sfântul Trifon să găsească pomii, viile şi dealurile noastre acoperite de aureola luminoasă a zăpezii.

În această zi s-au întâlnit din nou, după mai bine de trei decenii de tradiţie neîntreruptă, sătenii din Ciuperceni, la sfinţirea rodului. Acolo, pe Calea Zorilor, la Văianu, medicul şi scriitorul Doru V. Fometescu a reunit iarăşi în jurul său o mulţime de oameni ai locurilor, de la prichindei, şcolari şi tineri, până la bătrânii cei mai vârstnici ai satelor. Sub nimbul tradiţiei creştine şi al înaltelor trăiri spirituale, sătenii au venit aici să aprindă „Focuri peste zăpezi” întru blagoslovirea ofrandei mugurilor de pomi şi vie, într-un consens al facerii binelui prin iubire şi armonie, şi într-o prielnică şi rodnică stăruinţă pentru belşugul gliei.

Oamenii aflaţi în vâlceaua de la marginea satului au sărbătorit şi s-au rugat pentru bunul mers al poamelor, vinului şi bucatelor, pentru înturnarea ploilor peste aceste ţinuturi, pentru învrednicirea râurilor şi izvoarelor spre a dărui farmec şi putere vieţii şi recoltelor.

Cei prezenţi la rugă s-au cinstit cu vin şi ţuică şi s-au ospătat cu preparatele tradiţionale, pregătite în propriile gospodării. Au răsunat aici triluri de vioară, ritmuri de câtec şi dans popular, localnicii s-au prins în cercul horelor populare şi au trăit împreună clipe rare de comuniune în libertate şi fericire. În preajmă le-au stat în cuminţenie pădurile, fără adierea blândă a fulgilor mărunţi, pogorâţi odinioară ancestral peste liniştea adâncă a arborilor neatinşi de şuierul vântului.

Prima zi a lui februarie a readus datina creştină şi în alte perimetre patriarhale din peisajul deluros al Gorjului. Cei veniţi la rugă au petrecut în voioşie şi au ciocnit ceşcuţele cu ţuică sau paharele cu vin. Au gustat din mâncărurile aşezate pe mesele de sub salcâmi, au glumit şi au povestit până în lăsat de seară.

Nu ştim dacă la fel s-a întâmplat şi în Dealul Târgului, peste vadul Jiului. A îngheţat râul stăvilit în întinderea lucie a lacului îngheţat, dar mângâiat intens de razele firave ale soarelui. Acolo, unde valul şi vântul au creat ochiuri largi de apă în platoşa de gheaţă s-au adunat zeci de lebede, raţe sălbatice, lişiţe şi nenumărate găinuşe de baltă, care s-au adaptat la condiţiile locului şi vieţuiesc acum în tihnă în apropierea desişurilor de păpuriş din maluri şi brâul pădurii coborâtoare până-n val de Jiu.

Mai jos de braţele stăvilarelor, în platoşa betoanelor, turbinele răsfiră-n plete viforul din val de râu pierdut în adânc de lac. La Vădeni sau Târgu-Jiu, glasul hidrocentralelor pare tot mai stins. Jiul îşi înfăşoară vlăguit unda în susur de turbină, ca să revină apoi în străluciri de lumini peste digurile reci ale oraşului. Gerul încearcă să taie respiraţia râului, luându-i tot mai mult din vraja şi vigoarea valului.

A doua zi din Făurar, soarele şi-a arătat discul prin ceaţa norilor reuşind să strălucească timid. Preţ de câteva ore, a lăsat ursului privilegiul de a-şi vedea umbra şi a se reîntoarce în bârlog pentru o perioadă de şase săptămâni, cât va mai dura iarna.

Pe sub gene de munţi, prin coborâri de dealuri, în lăsători de curmături, prin adâncimi de văi, prin întinderi albe croite între valuri înalte de relief, în deschideri de depresiuni, aşezările oamenilor îşi trimit în înalturi de cer cenuşii fuioare de fum desenând peste tabloul rece al orizontului pâlpâiri de viaţă şi destin acum, în miez de iarnă.

La această vreme, în anii copilăriei noastre, ningea neîncetat peste sate. Ningea ca în povestirile cu ierni adevărate, cu sacii plini de ninsori spectaculoase. Atunci, ningea cu toată puterea naturii. Era mare sărbătoare pe uliţa din sat, străjuită de nămeţii care înghiţiseră uluca.

Copiii ieşiseră la săniuş. Derdeluşul era plin de voioşie. Marea lor bucurie era jocul, în timp ce grijile iernii şi ale casei rămâneau mereu în seama părinţilor şi bunicilor. Pe atunci ningea sănătos peste sat, iar în sobe se auzea murmurul legendar al focului de lemne. Afară, ningea frumos, ningea sănătos, cu hotărâre şi straşnice căderi de zăpadă, în aprige şi dese răsuciri de fulgi.

Astăzi nu mai ninge cu aşa îndestulare. Azi ninge cu dor de iarnă, iar dorul nu mai este unul obişnuit, el uită să se mai topească-n prag de primăvară, rămâne în sufletul nostru, să ne trezească doar plăpânde amintiri despre pierdutul anotimp!